Cu ochii pe economie

 

Crizele în serie – pandemie, restricţii, creşteri de preţuri, sancţiuni, contrasancţiuni, războiul – i-au determinat pe guvernanţi să se întoarcă cu ochii pe economie. Oricât ar întoarce-o, orice explicaţii fanteziste ar căuta, până la urmă banii nu pot veni decât din activităţi economice.

Tot ce pare de primă importanţă într-o ţară, începând de la preşedinţie, parlament, guvern, ministere, consilii judeţene, primării, agenţii guvernamentale, instituţii centralizate şi descentralizate, şcoli, armată etc. nu produc niciun ban. Un SRL dintr-un sătuc produce mai mulţi bani la buget decât primăria unui oraş mare.

Guvernul, primăriile, finanţele doar adună bani din taxe şi impozite luate de la cetăţeani şi de la firme. Statul, cu toate instituţiile lui, este la fel ca stăpânul de sclavi, iar cetăţenii şi firmele nu sunt decât nişte sclavi obligaţi să alimenteze bugetul statului din munca lor.

Aproape jumătate din salariul unui angajat merge la stat, sub formă de impozite, asigurări şi ce se mai inventează. Agenţii aconomici întâi trebuie să-şi plăteasacă dările la stat, apoi angajaţii.

Tot ce mişcă este impozitat. Şi ce nu se mişcă este impozitat. Până şi pentru apa de ploaie se plăteşte. Dacă depăşeşti o linie continuă plăteşti. Dacă parchezi pe terenul public plăteşti. Plăteşti aerul, apa, pământul pe care ţi-au făcut o casă. Plăteşti impozit an de an pentru propria casă.

Iar statul, ca stăpân ce se află, cere bani, tot mai mulţi bani. Bugetul statului este un sac fără fund. Cu cât dai mai mult cu atât pretinde mai mult. În ciuda acestei realităţi, asta este cea mai bună lume posibilă. O numim democraţie. Şi ne bucurăm că nu este autocraţie, aşa ca în Rusia şi China.

Aşa cum era de aşteptat, întotdeauna când se vorbeşte despre reforme, se începe cu măsurile împotriva evaziunii fiscale. Şi, din păcate, reformele se opresc aici. Un economist spunea că se cheltuie mai mulţi bani pentru stârpirea evaziunii fiscale decât evaziunea în sine. Raportul dintre stat, dintre instituţiile statului şi cetăţean, sunt atât de complexe încât nu le dai de capăt niciodată.

Din cauza acestor probleme niciodată rezolvate, apar aşa-zisele partide anti-sistem. Sunt formaţiuni politice apărute periodic, care de regulă dispar pentru a face loc altor formaţiuni anti-sistem mai radicale. Ele sunt necesare, funcţionând ca nişte supape prin care cetăţenii îşi descarcă nervii pe statul care li se pare că nu le mai reprezintă interesele. Şi au dreptate.

Dar să revenim la economie. Odată cu adoptarea legii offshore, o lege care dă dreptul exploatării gazelor din Marea Neagră de către firme transnaţionale, se creează un fel de emulaţie la vârful clasei politice.

Parlamentarii PSD, PNL, USR, UDMR au votat legea, convinşi fiind că în cinci ani România va avea independenţă energetică.

Preşedintele Iohannis este optimist. Creşterea economică din primul trimestru din 2022 o consideră un semn că economia va începe să meargă în ciuda multiplelor crize. Primul ministru Ciucă a anunţat un cadou pentru salariaţii de la privat care, dacă firma îşi permite, vor primi 200 de lei pe lună neimpozabili. Optimismul guvernanţilor nu este molipsitor. La bază, societatea nu are prea multe motive de optimism. Creşterea economică de care vorbea preşedintele nu se resimte.

Scumpirile contrazic optimismul preşedintelui, ale guvernului, ale partidelor din coaliţia de guvernare. Se anunţă o criză alimentară globală. Războiul probabil va continua ani de zile. În faţa acestor provocări statul se va auto-reforma? Slabe speranţe. Dar faptul că se dă mai multă atenţie economiei este un semn bun.

Autor: Dumitru Păcuraru

Sursa: Informaţia zilei Maramureş