Momentul ursirii copilului genial descris de Eminescu în mai multe poemele sale, parcă ar exprima propria destinare a sa de către ursitori unui destin pecetluit de un dar „...ce din mulțime/ nu putea să-l aibă nime./Dorul după ce-i mai mare/N-astă lume trecătoare,/ După ce-i desăvârșit.” Copilul născut în plină iarnă geroasă este adus de la botez pe cărărușa ninsă ce trosnește sub pași. Apoi este așezat cu delicatețe în leagăn și înconjurat de atmosfera radioasă a familiei, cu moașă, nașă, tânără mamă etc. Eminescu își vizualizează atmosfera propriei ursiri, a nașterii și a botezului, așa cum se prezentau aceste evenimente în imaginarul popular al mijlocului de secol 19, când el se năștea în plină iarnă geroasă, nu contează data exactă, ci atmosfera umană.
Un fragment aici:
„Nins lucește câmpul, teiul,
Și trosnește cărărușa,
Când se-ntorc și văd bordeiul
Și deschide Mușa ușa.
Când își pun copilu-n leagăn,
C-un picior încet îl leagăn
La lumina din surcică
Și o vorbă de-alta leagă-n
Planuri mari pe gâza mică.
Dar deodată din părete
Ies ursite ca pe-o poartă,
Flori albastre au în plete,
Câte-o stea în frunte poartă.
Și de-o tainică lumină
Toată casa este plină
Ce din ochii lor porni. -
Peste leagănu-i se-nclină
Și-ncepură a-l meni:
¬ Ca și leii să fii tare
Și frumos ca primăvara,
Să fii gingaș ca o floare,
Luminos ca luna sara;
- Și iubit să fii de lume,
S-ai averi și mare nume,
Să te faci chiar împărat
Și să-ți meargă astfel cum e
La ficiori din basme dat.
Zise-atunci duioasa mamă:
¬ Mulțămesc de câte-ascult,
Dară mulți i-or fi de samă
Ș-or avea atât de mult.
Lui să-i dați ce din mulțime
N-a putut să aibă nime,
Și nespus și fără rost ¬
Ș-atunci zâne din nălțime
Vă sărut piciorul vost.
Zise-atunci, din ele una:
¬ De-a dorești cu dinadinsul,
Fie-i dat cu totdeuna
El să simt-adânc într-însul
Dorul după ce-i mai mare
N-astă lume trecătoare,
După ce-i desăvârșit
Și să-și vadă la picioare
Acest dar neprețuit.
Ele pier. Iară băietul
A crescut cum l-a menitu-l,
Se făcu frumos cu-ncetul,
Cine-l vede l-a-ndrăgitu-l.
Și deși ca leul tare,
Era gingaș ca o floare
Și isteț era cu duhul,
Cum a toate-s știutoare
Doară luna și văzduhul.
Ele pier. Iară băietul
A crescut cum l-a menitu-l,
Se făcu frumos cu-ncetul,
Cine-l vede l-a-ndrăgitu-l.
Și deși ca leul tare,
Era gingaș ca o floare
Și isteț era cu duhul,
Cum a toate-s știutoare
Doară luna și văzduhul.” (Miron și Frumoasa-fără-Corp)
BLÂNDEȚEA și SENINĂTATEA, SEMEȚIA și LUMINOZITATEA UNEI TINEREȚI PERPETUE
Fotografia postată mai jos este emblema persoanei și a personalității eminesciene. În timp, în posteritatea lui Eminescu ea s-a contopit atât de mult cu personalitatea poetică, încât nu-i chip să le separăm una de alta. Ea îl reprezintă pe Eminescu tânăr și frumos ca un zeu, pe cât este chipul său literar și spiritual de frumos, pe atât de expresivă, această fotografie ce condensează în ea personalitatea poetului, chipul geniului. Nu-mi plac, nu agreez, resping orice alte fotografii și unele picturi care-i deformează, parcă voit, înadins sau neîndemânatic, fizionomia. Pe unele nici nu le cred autentice. Acele imagini mi se pare că, pe loc, se repercutează asupra întregii luminozități astrale - de luceafăr -întunecând oarecum unda luminoasă pe care o emite El în câmpul literaturii române. Unele portrete par a fi voit deformate sau stângace, căci Eminescu își are detractorii săi, cum să nu-i aibă. Luminozitatea sa, personalitatea sa cu sensibilitatea, cultura, talentul și iubirea copleșitoare de întregul vieții sunt adânc legate de fizionomia sa, de acest chip ce activează din posteritatea lui și asupra noastră, și asupra lui însuși. Fizionomia sa literară s-a modelat în timp după tiparul acestei fotografii - căci geniul este activ mai intens în posteritate - devenită emblema personalității sale. Ce ne sugerează ea? O blândețe, o seninătate și o semeție a unei tinereți perpetue ce nu țin de vârstă, de timp, o luminozitate și o severitate, ba chiar o gravitate peste vârsta pe care o avea tânărul EMINESCU la data când s-a procesat această fotografie, la 19 ani ai poetului. Ea indică și o energie uimitoare emergentă ce s-a mistuit apoi în versuri și în idei, lăsându-și urmele ardente și strălucitoare în cărți, în texte, în pagini. Iar acest transcript al ființei sale „în șirurile clare” rostite și scrise ne uimește, ne încântă, ne stârnește și ne seduce irezistibil. Atât de mult, cum numai ideile și energia intelectuală și spirituală de un alt ordin - divin, i-ar fi spus romanticii - sunt în măsură să o facă..... De aceea contopim cumva chipul de Luceafăr ce ne privește din această mirabilă fotografie, cu edificiul magistral liric, spiritual și critic al operei pe care ne-a lăsat-o moștenire, ca pe o comoară. Promovând fotografia autentică eminesciană, îl promovați pe El, pe „geniul mândru” al culturii/literaturii române. Promovați așadar chipul adevărat al lui Eminescu. căci El era/este atât de talentat, de reprezentativ și de semnificativ pentru noi, încât ne-a dat O ZI a CULTURII NAȚIONALE, o ZI A CULTURII ROMÂNE.
Terezia FILIP
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu