Ești calea ce-o găsește românul pierdut în codrul fără urmă
Culcat și adâncit în vise, lungit lângă izvor;
Ești punte peste ape limpezi, dar pline de
vârtejuri noi;
Ești glasul ce răspunde chemării dragostei dintâi;
Ești sângele albastru, galben, roșu ca unda mării,
spicul și soarele dogoritor;
Ești pavăza când vântul suflă prin suflete pustii
asurzitor;
Ești crai, minune, voievod-stelar, stea-geniu pe
cerul mândru românesc;
Muzică, iubire, culoare, durere, farmec și lumină
toate-s în poezia Ta;
Ne-ai cântat durerea neamului iar astăzi parcă-ai
vrea să ne chemi
La sfânta împăcare român - basarabean, urcându-ne
spre Tine,
În sunete de clopot, mereu și-ntotdeauna cu ființa și inima!
Gelu Dragoș
Minunat ! Felicitări !
RăspundețiȘtergereMinunat,!
RăspundețiȘtergereMiracolul eminescian a stat in faptul de a fi dobandit o limba in acelasi timp noua si proaspata”. Pentru aceasta, spune Tudor Vianu, “Eminescu n-a trebuit sa se lupte cu limba, asa cum au facut unii din emulii sai de mai tarziu. I-a fost de ajuns sa se aseza in curentul limbii si sa-si inalte panzele in directia in care sufla duhul ei”. Felicitari Gelu Dragos ca te apleci, ca subiect, la marele Poet Nepereche Mihai Eminescu! Versuri absolut superbe!
RăspundețiȘtergere