Un roman despre un ”român absolut” : Viața filosofului Petre Țuțea între realitate și poveste

Când se referă la viața filosofului Petre Țuțea, autorul romanului, conceput la granița dintre realitate și ficțiune, aduce o ofrandă literară acestui mare înțelept al neamului nostru, care se autodefinea, ca un „român absolut”. Eroul biografiei romanțate, scrise de Florin Țene, a fost, fără îndoială, un gânditor însemnat, un român excepțional și un binecunoscut filosof al religiilor. Ca apologet al teologiei creștine, Petre Țuțea și-a exprimat mereu încrederea în capacitatea ființei umane de a se întoarce la principiile ortodoxismului prin regăsirea credinței străbune în Dumnezeu. „Eternitatea ne dovedește că există Dumnezeu. Dacă nu ar fi, nu ar exista haosul ordonat al universului”, citează din Țuțea, autorul romanului „În fața lui Dumnezeu, geniul e văr primar cu idiotul”. Așa cum rezultă din paginile cărții, Petre Țuțea a adoptat atitudinea omului simplu, „cu frică de Dumnezeu”.

Dotat cu o inteligență sclipitoare și-a depășit condiția, a prins drag de înțelepciune și drag de școală: „Cartea e lumina vieții!” îi spunea, adesea, tatăl său. Urmând cursurile Facultății de Drept din Cluj-Napoca, Țuțea și-a luat doctoratul în științe juridice și economie. Prieten cu Emil Cioran și mare admirator al lui Nae Ionescu, Petre Ţuțea a apărat ideologia de „dreapta” și a fost adept al mișcării legionare. Înclinațiile sale politice au atras atenția guvernului socialist, de abia instalat. Prin urmare, în anul 1948 a fost arestat iar până în 1964 a fost închis în diferite penitenciare ajungând, în cele din urmă, la monstruoasa închisoare din Aiud. Din închisoare a ieșit cu sănătatea șubrezită, dar cu mintea ascuțită și trează. Vorbele sale memorabile nu au văzut lumina tiparului decât târziu, după moartea sa. Petre Țuțea nu și-a văzut niciodată cărțile191 tipărite. Cu toate acestea a lăsat în urmă o concepție de viață exemplară, o filosofie autentică, centrată pe ideea omului mistic, singurul care dispune de capacitatea necesară pentru a se apropia de Dumnezeu. Asemănător omului mister din filosofia antropologică blagiană, omul mistic, despre care vorbea Țuțea deseori, se desăvârșește existențial în orizontul credinței creștine. Credința în Dumnezeu îi conferă, de asemenea, statutul de ființă superioară care se împlinește prin rugăciune. Existența întru rugăciune a ființei umane îl întreptățește pe Țuțea să conceapă o antropologie a religiilor în cadrul căreia omul este definit ca „un animal care se roagă”, și care, prin rugăciune, poate să coboare absolutul în cotidian. De asemenea, în nenumărate rânduri, încă din anii tinereții Petre Țuțea, insistă asupra faptului că omul întrebător se află mereu în căutarea adevărului opunându-se prin atitudinea sa interogativă omului mistic, care acceptă lumea așa cum este. „Conștiința limitelor cunoașterii – constată Țuțea, personajul din carte – este poziția metafizică a omului. Fizica stă la baza înțelegerii mișcării universului prin filozofie. Când în fizică, întâlnim… vocația, curiozitatea, nevoia, îndoiala și orgoliul, atunci apare omul căutător și rătăcitor, uitând de Dumnezeu”.

În privința sensului existenței umane, părerea lui Petre Ţuțea este cât se poate de clară: sensul existenței se confundă cu mântuirea. Din această perspectivă, antropologul român construiește câteva modele existențiale definitorii, care se constituie ca trepte în calea realizării idealului suprem al mântuirii. Gânditorul propune trei modele de viață esențiale și anume: geniul, misticul și sfântul. În demersurile sale teoretice, de surprindere a definiției ființei umane, filosoful pornește de la premisa192 că nu există ființă umană pură, iar modelele antropologice pe care le conturează reprezintă ipostaze diferite ale „omului concret”. Una din ipostaze, îndrăgite de el, este cea a omului mistic. Misticul, spune Petre Ţuțea, are acces la cunoașterea deplină. El este un „primitor” iar ceea ce primește este certitudinea, mai exact, certitudinea existenței lui Dumnezeu. Desigur, cunoașterea mistică este o formă de experiență cognitivă care se obține cu „asistență divină” și este legată de ideea de har. Supus divinității, independent de natură, prin urmare, independent de condiția sa biologică, misticul este o persoană excepțională. Spre deosebire de sfinți, crede Țuțea, misticii se află pe o treaptă inferioară. Un mistic primește anumite certitudini prin intermediul harului, el reușește să obțină liniștea pe care numai credința o aduce, dar, spre deosebire de ființele înzestrate cu sfințenie, un mistic se află încă pe drumul desavârșirii. Misticul mai are încă întrebări de pus și neliniști de alungat.

Dincolo de toate aceste concepții de viață, care țin de filosofia religiilor, trebuie să reținem, citind romanul despre viața lui Petre Țuțea, că filosoful român a fost el însuși un model. Înzestrat cu vocația oralității, eroul cărții, a făcut mărturisiri, și-a expus convingerile, și-a exprimat îndoielile, cu un singur scop: acela de a fi lăsate moștenire celor ce vor veni după el. Petre Ţuțea s-a autodefinit ca om al lui Dumnezeu, nu pentru a se situa în mod egoist în centru lumii și pentru a le vorbi de acolo oamenilor, ci pentru a disemina în rândul comunității românești o filosofie de viață simplă, bazată pe credință și pe dragostea de oameni și de Dumnezeu.

 

Liliana Moldovan

secretar, Liga Scriitorilor Români – Filiala Mureș