Dacă vă este dor de filmul românesc, de faptul că am avut o cinematografie națională, când se făceau peste 30 de filme artistice pe an, există acum un nou post Tv, se numește Cinemaraton, axat tocmai pe istoria filmului românesc. Cunosc bine această istorie, cred că sunt criticul de film prin excelență, care am dedicat filmului peste 20 de cărți, una și una, precum Dicționarul filmului românesc de ficțiune, pe care îl recomand și patronilor postului Cinemaraton, să se orienteze, să facă un adevărat maraton cinematografic, orientat pe direcții tematice, așa cum le prezint mai ales în cartea Lecțiile filmului. Fără Spirit Critic, postul funcționează în derivă. Le mai recomand Dicționarul cinematografic al literaturii române, un adevărat manual didactic pentru a face cultură în școli și universități pe bază de film.
Deocamdată, Cinemaraton programează filme după criteriul „In memoriam”. Așa am văzut filme dedicate lui Vladimir Găitan, Malvina Urșianu, Sergiu Nicolaescu, Andrei Blaier, Iosif Demian (care nu a murit), Gheorghe Cozorici, Tatiana Iekel, Ion Rițiu, Florin Piersic (mare și mic, amândoi trăiesc), Francisc Munteanu, Geo Saizescu, Ștefan Iordache (cu două filme penibile, unul după Preda, prost dirijate și jucate), iar nu de mult Adrian Lustig (1953 – 2023), un om de afaceri evreu („doctor în calculatoare”), cu un bun condei, care a fost făcut cineast de către Sergiu Nicolaescu și Horațiu Mălăele. Adică el a știut să se lipească de acești regizori și să investească în filme cărora le-a scris și scenariul. Așa cum a știut să colaboreze și cu Teatrul de Comedie, care l-a făcut dramaturg, prin piesele pe care George Mihăiță et co. i le-au montat. Le-am văzut. Sunt pamflete politice. Elementul lor cheie este umorul, un umor special, evreiesc, aplicat șubredei realități democratice din România. Rezultă o demascare crazy a practicilor politicianiste, ca în spectacolul Poker. Cinic și vulgar. Filmele au aceeași notă. În special Poker și Ultimul corupt, unde sunt preluate personajele din spectacolul de la Comedia. Deosebit este Funeralii fericite (2013), realizat de Mălăele după o idee de-a lui. Dar eu zic că după o idee de Nikolai Erdman, după piesa Sinucigașul, pe care Horațiu a jucat-o și montat-o la Teatrul Nottara. A jucat-o ani de zile, iar personajul i-a intrat în sânge. Era un recital actoricesc, așa cum este și filmul, un recital al lui Ho, în personajul evreului Lionel, care spune că e un român imigrant (dar cu nume de evreu?), un ratat, care acum toot vrea să moară și nu poate. Aici e hiba, e român cu mentalitate de evreu. Însăși gestația actorului este evreiască, parcă am fi în Rabinul și hoțul de Robert Aldrich. Lustig nu a fost OK, fiindcă el în Lionel, nume ce exprimă un simbol al forței, fiindcă vine de la „leu”, s-a văzut pe sine. E aici un autoportret mental mascat. Ca în faimosul Jakob the Liar al lui Robin Williams, cu care cam aduce „stângăcia” lui Ho.
Sigur, totul este brodat pe ceva ieftin, fără viziune, cum ar fi viața de-a ghicitelea, fiindcă e vorba de o ghicitoare dintr-o tabără de țigani unde, la un moment dat, ajunge Lionel și cu prietenii săi Kiril, un bulgar, și Igor, un rus, după ce fug din cârciuma „Imigrantul fericit” în urma unei razii duminicale, care dădea iama în imigranți (fapt total inventat). În realitate, cârciuma imigranților se numea „La cățeaua leșinată”. Și țiganca le ghicește viitorul. Ea le prezice data exactă a morții și felul în care vor muri. Ca în filmul american O viață aproape perfectă (2002) cu Angelina Jolie, unde există un clarvăzător care îi prezice eroinei la fel, data și locul morții.
Nici o idee de bază nu este originală în Funeralii fericite, doar bășcălia tipic dâmbovițeană, care în varianta lui Lustig e de neconcurat. Nici tragicomedia Moartea domnului Lăzărescu, alt film dat pe Cinemaraton, nu-l concurează, fiindcă e trasă de păr, plictisitor și static, cu o distribuție nepotrivită, actorii sunt penibili, un film de amatori, care nu știu cum să termine o poveste, în ultima scenă, asistenele îl spală pe erou ca pe un mort, îl rad în cap?, de ce, când el are ulcer și trebuie operat, nimeni nu cred că înțelege, dar autorii cred că au umor, un film imposibil de urmărit, un model de caz divers ratat, despre care autorii spun că e o capodoperă cu final deschis!! Sergiu Nicolaescu mi-a spus că Lustig se trage dintr-o veche familie evreiască, mai cunoscută prin tatăl său, Oliver, care a fost un supraviețuitor al Holocaustului. Lionel nu este așa de zgârcit ca tagma lui, dar mentalitatea este neaoșă. Sergiu mi-a mai spus că Lustig a fost tare zgârcit cu el, că nu știe cum să mai scape de acest „Pangică”, dar i-am spus „simplu, fiți propriul producător al filmelor pe care vreți să le faceți”.
Totul este crazy în acest film deloc funebru cu o realitate complet inventată. Care imită și o scenă, un cortegiu mortuar, în stil italian. Parodii cât cuprinde. În urma seriei de ratări fatale, când nu reușește să fie nici ucis (e aruncat de pe un pod de un cerșetor, ca în Vanila Sky), nici călcat de o mașină (noaptea când merge haihui pe străzi), nici să se sinucidă cu pistolul pe care îl cumpără, decide să moară pe cont propriu. Fiindcă nu mai avea nici un ban, își vinde tot din casă, și ce achiziționează o face cu ceasuri vechi, suveniruri sau coliere, lănțișoare, amintiri de la mama lui. Care nici ea nu se trăgea din familia lui Lionel Rothschild, cei mai bogați evrei de pe pământ. Își cumpără un coșciug și se baricadează în casă, cu șipci pe care le bate în ușă și ferestre, să nu mai fie deranjat. Acceptă să întredeschidă doar pentru a face sex prin ușă cu Lili, o vecină în casa căreia se petrec reprezentații de circ, evenimente mortuare comice, cu personaje pictate ca în Satirycon-ul lui Fellini. Filmul se balansează între aceste momente de circ, de pe altă lume, și jocul parodic, recitalul lui Mălăele, care se străduiește să găsească o idee mortală. Și bea continuu, poate băutura i se urcă la cap și-i dă o idee. Dovadă că atunci când se hotărăște să moară la miezul nopții, își pune sub perna din coșciug și două sticle cu vin. Își mai pune și pistolul, și fotografia mamei, și Biblia, deși el nu le are cu credința, dar, lucru cu totul neobișnuit, când se pregătește să sară în coșciug, începe să spună Tatăl nostru, pe care îl repetă obsesiv, consultând însă Biblia, ca să-și aducă aminte de text. El face lucruri fără nici o noimă, cum ar fi și o încercare documentară (știre TV): cu un aparat digital, își filmează moartea, și declarația testamentară, care nu are nici o substanță, nici un efect. Tot ce face este inutil, burlesc, total crazy. Măiestria lui Mălăele este maximă, fiindcă de la o scenă la alta el inventează gaguri. Filmul este o avalanșă de gaguri în stilul crazy. Asta înseamnă să faci totul invers față de logica elementară. Nimic nu are sens din ce face Lionel. Care devine un erou național, fiindcă la un post de televiziune este comentat cazul său, iar în fața blocului vechi în care locuiește se adună mulțimi de simpatizanți, care demonstrează cu pancarte pe care scrie: „Lionel te iubim”. Sunt parodiate clișee americane, pe această felie de nebunie absurdă, fiindcă nu toate nebuniile sunt absurde.
Așa se face că e de neînțeles de ce Lionel vrea să moară. Un argument ar fi că i-au murit cei doi prieteni și a rămas singur, în afară de partida de sex prin ușă cu Lili, nu mai are pe nimeni. Acum trăiește pe cont propriu, el decide ce să facă cu viața lui. Și decide că nu-i mai trebuie viața. Orologiul bate miezul nopții, ca lui Rică Venturiano, ora fatală prezicătoare, ca ceasul de la stabiliment, trage plapuma, adică trage capacul coșciugului ca pe o plapuma, și așteaptă. Adică noi, spectatorii, așteptăm, vedem coșciugul elegant, cu Lionel în el, care poate a și deschis o sticlă și trage o dușcă pe lumea cealaltă. Nu știm, așteptăm ce o să se mai întâmple, fiindcă sinistra comedie este că filmul ar mai multe finaluri. Se termină totul aici? Nu, capacul se dă la o parte și Lionel învie, descoperă că trăiește. Țopăie fericit, trăiesc, trăiesc, vrea să-și împărtășească fericirea și altora, deblochează ușa și dă buzna la Lili, unde era în toi un spectacol clovnesc, îngeresc. Personajele machiate în alb cu aripi roz, îl primesc cu entuziasm, fericite. Aici se poate face un racord cu Piciul lui Chaplin, fiindcă și jocul lui Horațiu este chaplinian. Charlot ajunge în rai și se joacă de-a îngerii, cu fulgii. Și camera lui Lili, unde se petrec scenele evadărilor lui Lionel, este raiul, comparativ cu iadul de unde vine el, din coșciug. Iată că evreul Lionel a ajuns nemuritor. Păi dacă omul nu a putut să moară pe nici o cale, ce înseamnă? Nu înseamnă că e nemuritor?
Nu știu ce succes poate avea la public un astfel de film experimental, suprarealist, pe teme macabre, excesiv de teatral și pictural, ca într-o galerie de pe Broadway, în care jocul actoricesc este cheia crazy, pe bază de improvizație și gag, dar eu l-a urmărit cu mare plăcere. Admir enorm operele care au idei, chiar de împrumut, care mă trimit să fac asociații de idei, care sunt pamflete și parabole măiestre. Nu i-am mai văzut lui Horațiu decât filmul Nunta mută. Iar acum, cu acest Funeralii fericite, pot spune că el ocupă un loc aparte în istoria filmului românesc, ba chiar în istoria filmului mondial, fiindcă, de la Stan și Bran și Charlie Chaplin nu s-au mai făcut asemenea filme de o profundă teatralitate, bazate pe o mimică specială. Și îi transmitem și noi lui Horațiu, să aibă parte de „Happy Funerals”, o urare pe care i-o transmite lui Lionel vânzătorul de sicrie, de la magazinul de pompe funebre, care are sensul Happy Birthday. Deși nu crede în nimic, Lionel învie. Iată un fenomen care nu s-a mai petrecut de la crucificarea lui Iisus.
Grid Modorcea, Dr. în Arte
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu