Foarte interesant este faptul că în ultimele luni de
zile, presa mainstream a fluturat cu obstinație teoria lui Lucian Cueșdean
privind înrudirea românilor, cu un segment de populație hindi din regiunea
Punjab – India. Interesant că această fluturare publică a unei pseudo-teorii
istorice este promovată de presa oficială azi, tocmai când România importă până
în 2026 vreo 350 de mii de muncitori străini din India, Pakistan (tot India de
dinainte de 1948), Nepal și Bangladesh (teritorii indiene din vremea colonizării
britanice). Se dorește de către guvern și sistem în general o reînviere a unei
teorii pseudo-științifice privind înrudirea dintre stră-români și populații din
India pentru o atitudine prietenoasă față de noii muncitori sosiți? Interesant
că teoria lui Lucian Cueșdean s-a propagat în câteva cărți publicate din jurul
anilor 2000 până în 2016, dar abia acum cineva de la comanda presei oficiale o
promovează cu asiduitate, lucru care mi se pare suspect. Cărțile lui Cueșdean
”Românii preromani”, ”România – inima vechii Europe” sau ”Limba rumânilor nu se
trage de la Roma” nu au fost prelucrate și promovate de istoriografia română
când au văzut lumina tiparului. În schimb astăzi sunt promovate de presă
suspect de mult nu de către istorici. În primul rând, Lucian Cueșdean nu este
istoric, ci medic. Este un amator pasionat de istorie, care scrie despre o
teorie istoriografică apărută la începutul secolului XX. Nu aduce ceva nou, ci
doar compilează vechi teorii și studii privind istoria arienilor pelasgi. Cueșdean
doar reia teoria într-un stil propriu eseistic și literar, nu științific sau cu
instrumentele istoriografice. Teoria lingvistică a doctorului Lucian Cueșdean a
atras atenția, dezvăluind o posibilă legătură între limba română și limba
punjabi, vorbită de aproximativ 80 de milioane de oameni în nordul Indiei.
Despre acest fapt istoric s-au scris în perioada interbelică studii și tomuri
întregi, inclusiv Mircea Eliade. Conform interpretărilor lui Cueșdean, limba
punjabi împărtășește în mod surprinzător aproximativ 2.000 de cuvinte cu limba
română, multe dintre acestea fiind similare cu cuvinte din latină, sugerând o
legătură istorică profundă între cele două limbi, scria Playtech.ro. După două
decenii de studii, medicul Cueșdean a avansat ipoteza că triburile geto-dacice,
cunoscute pentru influența lor extinsă în Europa și Asia, ar fi lăsat urme
lingvistice care se regăsesc astăzi în regiunea Punjab din India. De fapt,
autorul doar spune ce au scris alții înainte. Această teorie sugerează că limba
vorbită de geți ar fi putut fi un precursor al limbii române, posibil mai vechi
decât latina. Această descoperire cum spune presa ar putea răsturna înțelegerea
convențională asupra originii limbii române și asupra limbilor indo-europene în
general. Cueșdean a examinat asemănările lingvistice între română și punjabi,
identificând cuvinte de bază, cum ar fi „mână”, „soare” și „drum”, care sunt
aproape identice în ambele limbi. Această analiză lingvistică a făcut-o în
perioada interbelică în special de Nicolae Miulescu. Analizele sugerează o
apropiere fonetică și semantică între aceste limbi, indicând că geții ar fi
vorbit o limbă similară cu latina înainte de influența romană. Cueșdean
recomandă o verificare banală: traducerea cuvintelor din română în engleză și
apoi în punjabi, pentru a compara similitudinile fonetice și semantice. Teoria
lui Cueșdean se bazează pe studii istorice despre masageți, un trib antic
menționat de Herodot și Strabon, care ar fi ocupat teritoriul din apropierea
Chinei și Indiei actuale. Cueșdean speculează că acești masageți ar fi fost
strămoșii actualilor locuitori din Punjab, cunoscuți ca Jats. Această legătură
ar putea întări ipoteza că geții au influențat limbile din Asia Centrală.
Teoria este desigur controversată, dar are un
sâmbure de adevăr care vine din prototipul arhetipal al unui popor pelasg
ancestral de origine ariană, popor din care s-au născut tracii și ramura lor
geto-dacii. Această descoperire nu a făcut-o Cueșdean, ci Nicolae Densușianu la
începutul secolului XX, fiind chiar sugerată subtil de înaintașul lui, marele
A.D. Xenopol. Numeroși lingviști și istorici contestă această ipoteză,
subliniind lipsa dovezilor concludente și argumentând că asemănările
lingvistice pot fi explicate prin contacte culturale mai recente sau influențe
diversificate. De apreciat doar că descoperirile lui Cueșdean deschid noi
direcții de cercetare și ridică întrebări enigmatice despre migrațiile antice
și influențele lingvistice între Europa și Asia. Lucian Cueșdean sugerează o
legătură între limba română și punjabi, aduce în prim-plan posibilitatea unei
strânse conexiuni istorice între triburile traco-geto-dacice și regiunile
asiatice. Este o ipoteză ce aruncă o lumină inedită asupra originilor limbilor
indo-europene și a interacțiunilor culturale din antichitate. Descoperirile
lingvistice continuă să fie un domeniu plin de mister, invitând cercetătorii să
exploreze mai adânc rădăcinile comune ale limbilor vorbite astăzi în Punjab și
România. Dar asta nu însemnă deloc că noi astăzi suntem înrudiți etnic sau
lingvistic cu locuitorii indieni din Punjab. Din păcate în acest normativ
istoriografic, Cueșdean dezvoltă un imaginar mai mult ce ține de fantezie.
Aș vrea să lămuresc această teorie care nu este
validată științific și istoric pentru a lămuri lucrurile pentru publicul larg.
În primul rând, așa-zisa teorie a lui Lucian Cueșdean nu este a lui. Despre
arealul balcanic și carpato-danubiano-pontic până spre granițele actuale ale
Lituaniei, la nord, la est spre Nipru și la vest până în Alpi, s-au scris
studii consistente că a existat o populație indigenă a pelasgilor arieni, care
este izvorul populațiilor indo-europene. Istoricul Nicolae Densușianu în cartea
”Dacia Preistorică” apărută la București ân 1913 vorbește despre această
populație autohtonă pelasgă indo-europeană și ariană, care a fost izvorul
populațiilor euro-asiatice. Cartea a făcut furori în epocă, dar nu a fost
promovată de Academia Română din motive obiective, pentru că afecta teoria
continuității daco-romane și latinizarea impusă iconic de către Școala
Ardeleană. Din rândurile acestei populații pelasge, care a stat la baza
formării poporului trac cu ramura geto-dacă, se trag și mesageții care au
emigrat spre Caucaz și apoi în subcontinentul indian. Această teorie a originii
pelasge a unui popor arhetipal arian, strămoșii geto-dacilor, a scris și
Nicolae Miulescu în ”Dacia – Țara Zeilor” în perioada interbelică, publicând
abia în 1975 la Editura Nagard din Italia celebra carte, care continuă teoria
lui Nicolae Densușianu, dar vine și cu abordări originale. De fapt, poemele
epice sau scripturile sfinte Mahābhārata, Ramayana și Upanișadele sunt opere
ale acestei populații pelasge, adică strămoșii traco-geto-dacilor, poporul
arian primordial, care este la baza populațiilor euro-asiatice. Astfel s-ar
explică cele circa 2000 de cuvinte din traco-geto-dacă în speță română în
similaritate consonantică cu aceleși cuvinte din operele vedice menționate și ale
limbii celor 80 de milioane de locuitori din Punjab. Ca fost editor al cărții
lui Nicolae Miulescu – ”Dacia Țara Zeilor” apărută în 1993 la Editura clujeană
Zalmoxis am cunoscut și promovat doar ca viziune culturală această teorie, care
nu este a lui Lucian Cueșdean. La baza acestei teorii pelasge, a originii unui
popor al mesageților care făcea legătura dintre Carpați-Caucaz și nordul Indiei
stau și lucrările cercetătoarei lituaniene Marija Gimbutas, care în anii `70 și
`80 ai secolului trecut a vorbit și scris despre o civilizație a ”kurganelor”
din spațiul Balcani până în Lituania, ce a stat la fundamentul populațiilor
euro-asiatice, astfel explicându-se înrudirile de cuvinte din limba română și
limba lituaniană. Din păcate această teorie nu a fost dusă mai departe în
cercetarea sa după primul război mondial de către Vasile Pârvan în ”Getica”
pentru că istoricul a văzut limitele științifice ale acestei terorii, dar și
pentru că era foarte dificil să intri atunci în conflict cu o paradigmă
istoriografică devenită imuabilă și promovată politic de către istoriografia
oficială românească de la Școala Ardeleană încoace, prin Academia Română. Mai
mult, istoricii occidentali au preluat teoria clasică a continuității
daco-romane și a latinizării poporului român fapt ce făcea greu schimbarea de
paradigmă în preajma Marii Uniri sau a conferinței de pace de la Paris din
1920.
Menționez că Nicolae Miulescu, Nicolae Densușianu și
ucenicul lor Lucian Cueșdean au dreptate să ridice semne de întrebare privind
latinizarea doar într-o 170 de ani a teritoriului Daciei ocupat doar un sfert
de către romani, asta în schimb ce Sardina, Malta Britania sau Panonia cucerite
sute de ani nu și-au schimbat lexicul autohton de bază și nici nu s-au
romanizat complet. E adevărat că limba română nu poate fi una doar de origine
latină, ci are un puternic substrat traco-geto-dac și aș adăuga și ilir. Fără
îndoială că limba tracilor și geto-dacilor era înrudită cu limba latină astfel
se explică simbioza între cele două limbi înrudite într-un teritoriu ca
Maramureșul, Basarabia de azi, pământuri pe care nu au călcat vreodată un
picior de roman. Dacia era imensă față de teritoriul cucerit de romani. Evident
că latinii și și geto-dacii erau înrudiți ca popoare, iar romanizarea este de
fapt o sinergie dintre două popoare apropiate, originare din același mare popor
pelasg arhetipal. Deci romanii și dacii erau popoare înrudite, astfel
explicându-se latinizarea sau ”romanizarea” unui teritoriu imens ca și Dacia
sau Tracia, în regiuni în care nu au ajuns niciodată romanii: Maramureșul
istoric dincolo de Tisa, Moldova cu Basarabia, zona dincolo de Bug, Pocuția,
Carpații Păduroși etc. Dacii dinspre Nipru nu știau de existența romanilor,
deci nu aveau cum să învețe latina. Limbile erau fără îndoială ”încuscrite” așa
cum se interpretează și Columna lui Traian când Traian vorbește cu trimișii
daci fără translator. Mircea Eliade a sugerat în lucrările sale acest lucru.
Mai mult marele învățat de la Chicago a spus că Alexandru Macedon a fost trac,
care în loc să aleagă să-i unească pe toți tracii, inclusiv pe cei din Dacia de
la nord de Dunăre, a ales ispita greacă care a dus la elenism. Să fi mers
Alexandru Macedon până pe fluviu Gange și în Punjab în căutarea unor strămoși
pelasgi arieni ai poporului primordial, al mesageților? Este o ipoteză a
marelui istoric al religiilor, doar o teorie nedovedită științific.
Poetul Vergiliu în poemul epic ”Eneida” ne prezintă
clar în versuri că întemeierea Romei s-a realizat de către Enea, prințul trac
fugit din Troia. Deci Roma avea origini tracice la fondare. Să menționăm că
vestul Asiei mici era locuit de traci, ca și Balcanii și Carpații. Unde
greșește Lucian Cueșdean și corifeii teoriilor lui Densușianu sau Miulescu,
este faptul că văd unitar acest ”popor primordial”, adică pelasgii, arhetipul
etnic al traco-geto-daci, că ar fi același popor cu cei emigrați în Caucaz sau
India vedelor cu câteva mii de ani înainte. Nici azi nu se poate în era
tehnologiei comunicațiilor înalte să se perceapă foarte unitar popoarele, dar atunci
pe mii de kilometri depărtare într-o economie autarhică și izolată. Există
similarități ancestrale și arhetipale la popoare înrudite, dar nu o coeziune
rămasă unitară pentru un singur popor. Ar fi o absurditate etnogenetică. Dar
aceste similarități la mii de kilometri depărtare există, dar nu confirmă
unitatea, ci doar civilizația comună, originară în durata lungă a istoriei.
Există în Maramureș pe porțile din lemn celebre, deja în etnografie, semne
solare, chiar și zvastica, semne înrudite sau similare cu cele ariene din India
nordică sau Himalaya. Fără îndoială există o legătură etnico-culturală a unui
popor pelasg care unea Europa de Gange, o cultură Cucuteni și a Kurganelor care
credea în Ra – zeul soarelui, dar nu același popor, ci o civilizație sau un tip
civilizațional-cultural. Bineînțeles asta nu înseamnă că locuitorii din Punjab
erau strămoșii românilor sau invers cum poate părea din teoria lui Cueșdean. E
ca și cum am spune că noi suntem același popor înrudit de la Adam și Eva.
Strămoșii noștri distincți și cunatificabili științific și isotriografic sunt
traco-geto-dacii. Realitatea istorică dovedește arheologic și științific că în
Balcani până spre nordul Carpaților Păduroși în vremea expansiunii romane
începând cu secolul III b. H. trăia un popor trac cu subdiviziunea etnică
geto-dacă. Această populație tracă era formată deja individual ca popor
distinct, care era prin trecutul pelasg înrudit cu latinii din Italia. Când
romanii au atacat Dacia, poporul lui Decebal era un neam conturat și individualizat
etnic și cultural, deci nu mai avea de-a face cu eventualele ramuri mesagete
ajunse cu câteva mii de ani înainte pe ”Calea Zeilor„ în Punjab, Numai amatori
pasionați ca Cueșdean sau istoricii ceaușiști pot interpreta existența unui
popor ca unitar cultural și lingvistic de la Dunăre la Gange, la o distanță de
câteva mii de kilometri și la o distanță istorică de miii de ani. Consider că
istoria trebuie rescrisă de istorici, nu de amatori chiar de bună credință,
care prin teoriile lor duc în eroare etnogeneza românească și devenim
necredibili în fața istoriografiei occidentale și, mai ales, a adevărului
istoric. Desigur teoria continuității și romanizării clasice nu mai este
credibilă acum. A fost un vehicul al Școlii Ardelene – și al cronicarilor moldoveni
ai timpului, care a fost folosit și politic pentru că noi să avem un trecut
glorios, că ne ”trăgeam de la Râm” deci eram urmașii unui imperiu roman
civilizat și puternic, ceea ce nu este un neadevăr. Dar realitatea este mai
complexă. Nu trebuie să ne fie rușine de originile noastre
traco-iliro-geto-dace și desigur romane. Poporul român s-a format pe existența
unei populații autohtone locale traco-geto-dace, din prototipul etnogenetic
indo-european pelasg, pe un areal larg, din sudul Acarnaniei – Munții Pindului
până la nord de Carpații Păduroși, iar la est de la Nipru înspre vest până în
Panonia lacului Balaton, ca un popor distinct și originar, care a preluat
desigur și semne de limbă, cultură și civilizație latină dinspre imperiul
roman. Și acum există înrudiri dintre hindi și limba română pe filiera
prototipului pelasg. De exemplu ”maramu” însemană în hindi ”a ucide”, dar dacă
spui ”a maramu” (la Maramu`) cum spun și azi moroșenii înseamnă în hindi
”iubește-mă”, iar numele râului Mara din Maramureșul istoric în aceeași limbă
hindi se traduce cu ”cea care ucide”. Evident asistăm la o rămășită
etno-lingvistică milenară din poporul indo-european pelasg provenit pe filiera
culturii kurganelor amintite de Marija Gimbutas, dar asta nu înseamnă că suntem
urmașii indienilor sau strămoșii indienilor, cum ar interpreta amatorii în
istorie. Lingvistica poate broda pe seama etnonimului român, de la Ra- man,
adică de la Ra – zeul soarelui corelat cu „man” ce înseamnă „om/bărbat” ce s-ar
traduce astfel împreună „oamenii soarelui” sau „poporul soarelui”. Ar putea
veni român de la cetățean roman, dar și de la verbul „a rămâne” din latinescul
„remanere”. Din punct de vedere lingvistic, istoria poate fi o necunoscută, de
aceea istoricii trebuie să-și spună ultimul cuvânt, nu medicii. Deci, noi
românii nu suntem din Punjabi și nici de la Roma nu ne tragem, ci suntem de
aici autohtoni din Pind până în Carpați, de la Nipru până în Panonia. La noi
acasă, din arhetip!
Ionuț
Țene
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu