Poetul stelelor fixe

                                      de Gheorghe Pârja

Cu o bună întârziere, scriu despre un autor care a marcat poezia contemporană. M-am liniștit oarecum, când am aflat din presa literară că, anul acesta, a fost decretat „Anul Gheorghe Pituț,” deoarece s-au împlinit 85 de ani de la nașterea poetului. Sunt în ton cu lumea. Așa că îmi aduc aminte de o potrivire a timpului. De pildă, în ziua de 31 martie, s-a născut Nichita Stănescu, iar în 1 aprilie a venit pe lume Gheorghe Pituț. Vecinătatea aceasta din calendar a fost o mirare, comentată șăgalnic de amândoi în nopțile cu lună. Nichita a văzut lumina zilei la Ploiești, iar Pituț la Săliștea de Beiuș. Când am coborât în București, i-am surprins asupra unei prietenii profunde, de parcă trebuiau să păzească vărsarea unui fluviu în mare. Dar despre prietenia celor doi mari poeți, care au marcat lirica românească și europeană pe alocuri, a ultimei jumătăți a secolului trecut, cu alt prilej. Și, totuși, miracol se poate numi căderea unei antologii, „Noaptea luminată”, semnată de Pituț, din bibliotecă direct pe masa mea de scris. Semn al iluminării memoriei. Așa s-a ivit acest text.

Născut sub semnul lui Marte, copilul Gheorghe, după Diktatul de la Viena, își urmează familia refugiată din fața trupelor hortyste la Brașov și Moreni. După cinci ani, familia, întoarsă în locurile natale, găsește o priveliște carbonizată. Sunt anii în care, după scenele apocaliptice din timpul refugiului, copilul le descoperă, iar mai târziu le va folosi ca motive lirice. Cu o extraordinară acuitate, un univers cu totul diferit, fascinant, aflat sub zodia mitului. Părinții erau mari meșteri olari, dar și neîntrecuți povestitori, fiind știutori de carte. La 13 ani, adolescentul compune un poem lung. Profesorul îi recomandă să nu-și piardă vremea cu năluciri. Ceva similar mi s-a întâmplat și mie.

Urmează cursurile Școlii de silvicultură din Năsăud și este repartizat la Ocolul Silvic Beiuș. Intră în împărăția tăcerilor din Munții Bihorului, unde are în stăpânire doi munți împăduriți, pe care îi străbate zilnic, însoțit de un cal și o pușcă, pe care nu o va folosi niciodată. Continuă studiile de silvicultură la Școala de maiștri forestieri din Sighetul Marmației. Acest episod din viața lui ne-a sporit prietenia. Aici, la un cenaclu sighetean, îl descoperă poetul Nicolae Stoian, în trecere prin Maramureș, apreciind poezia tânărului ca o răbufnire proaspătă a naturii. Se înscrie la Facultatea de Filologie din Cluj. La Cenaclul facultății, devine prieten cu Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Ion Papuc, Negoiță Irimie, Romulus Rusan, Matei Gavril. Continuă studiile la Universitatea din București. Frecventează Cenaclul facultății împreună cu Nichita Stănescu, Grigore Hagiu, Adrian Păunescu, Marius Robescu, George Alboiu, Gabriela Melinescu, colega lui de bancă.

Debutează editorial cu volumul „Poarta cetății”. Critica îl receptează ca un debut matur al unui poet al profunzimilor. Devine membru al Uniunii Scriitorilor. Lucrează în presa literară. Părintele Dumitru Stăniloaie, marele teolog, îl onorează cu prietenia sa. El îi obține o bursă la o Universitate catolică din Germania. Îl cunoaște pe episcopul Antonie Plămădeală. Continuă să publice cărți de poezie, bine primite de critică. Filosoful Constantin Noica scrie despre poezia lui. La fel Petre Țuțea îi dăruiește manuscrise ale cărților sale. La Ohrid, în Macedonia, îl cunoaște pe Adam Puslojic. Este din nou student al Universității din Koln. Audiază cursurile lui Martin Heidegger. Este prezent la seminarii naționale și internaționale. Rămâne mai sărac în urma pierderii prietenului Nichita Stănescu. Publică poezie și elaborează proiectul unui roman.

Participă la întâlnirea fiilor Maramureșului de la Muzeul Satului, semn al legăturii lui Pituț cu spiritul acestui spațiu. După 1989, are proiecte generoase pentru almanahuri și reviste. Dar în iunie 1991, un accident vascular îi va grăbi sfârșitul la 51 de ani. Era 6 iunie. Este înhumat la cimitirul Bellu, în vecinătatea prietenului său, Nichita Stănescu. A fost în mai multe rânduri în Maramureș, la Sighetul Marmației și la Desești. Bun prieten i-a fost sculptorul Mihai Olos. Multe seri culturale am petrecut în atelierul lui și alături de Gheorghe Pituț.

Poetul se bucură de multe aprecieri critice, fiind prezent în dicționare și antologii. Criticul literar Ion Pop scrie că poetul Pituț „marchează o întoarcere spre imaginarul clasic și romantic, angajând elementele unui cosmos generic, structurat în arhitecturi majestuoase, amintind de vizionarismul tinereții eminesciene, dar și – mai ales – de geometria versului sentențios al Glossei.” A cucerit poziția durabilă a spiritului contemplativ. Cum bine s-a autodefinit în titlul unui volum, Gheor­ghe Pituț a fost sunetul originar al generației sale. Mi-a fost un model liric în multe ipostaze. Mi-a fost un prieten de la care am învățat virtuțile bucuriei și nevoia înțelegerii lumii. Noica se întreba: „din ce duh ardelenesc sau istoric se trage poetul Pituț?” Din duhul pădurilor și al izvoarelor neamului, aceste stele fixe care ne-au asigurat dăinuirea.

Poetul Gheorghe Pituț fiind el însuși o stea fixă a poeziei contemporane. Tinerii care încearcă porțile poeziei, cunoașterea liricii lui s-ar alege cu multe foloase. Că în întunericul dintre două cuvinte, poate să trăiască oricând o întâmplare lirică.