
În vremea aceea a venit un om la Iisus, zicându-I:
Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Şi, oriunde-l
apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi
înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. Atunci
Iisus, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi?
Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine. Şi l-au adus la El. Dar
duhul, văzându-L pe Iisus, îndată l-a zguduit pe copil, iar acesta, căzând la
pământ, se tăvălea spumegând. Şi l-a întrebat pe tatăl copilului: Câtă vreme
este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: Din pruncie. Şi de multe ori
l-a aruncat şi în foc şi în apă ca să-l piardă. Dar, dacă poţi să faci ceva,
ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi. Iar Iisus i-a zis: Dacă poţi crede, toate sunt
cu putinţă celui ce crede. Şi îndată, strigând, tatăl copilului a zis cu
lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele! Iar Iisus, văzând că mulţimea dă
năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut şi surd, Eu îţi
poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el! Şi, răcnind şi zguduindu-l cu
putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a
murit. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, iar el s-a sculat în
picioare. După ce a intrat Iisus în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o
parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? El le-a zis: Acest neam de
diavoli cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post. Şi, ieşind
ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să ştie cineva. Căci învăţa pe
ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi-L vor
omorî, iar după ce-L vor omorî, a treia zi va învia. Ei însă nu înţelegeau
cuvântul şi se temeau să-L întrebe.
Astăzi, Sfânta Biserică ne pune înainte două mari
învățături: una izvorâtă din Evanghelia vindecării fiului lunatic și alta din
viața și scrierile Sfântului Ioan Scărarul, marele părinte al isihiei și al
urcușului duhovnicesc. Deși între ele pare să nu existe o legătură vădită, în
adâncul înțelegerii duhovnicești vedem că amândouă ne învață aceeași cale:
lupta împotriva întunericului din noi prin credință, prin post, prin rugăciune
și prin urcușul necontenit spre Dumnezeu.
Mântuitorul coboară astăzi de pe Muntele Schimbării
la Față, unde slava Lui a fost descoperită ucenicilor, și se întâlnește cu un
tată copleșit de suferință, care I se aruncă înainte strigând: „Doamne,
miluiește pe fiul meu, că este lunatic și pătimește rău!” (Matei 17, 15). Iar
Hristos, cu glas dureros, mustră: „O, neam necredincios și îndărătnic, până
când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda?” (Matei 17, 17).
Să luăm aminte la aceste cuvinte! Nu sunt doar
pentru cei de atunci, ci pentru fiecare dintre noi. Pentru că de câte ori nu
pățim asemenea acestui tată, venind cu necazurile noastre înaintea lui
Dumnezeu, dar fără credința tare care să facă minuni? Sfântul Grigorie Palama
spune: „Dumnezeu Se dăruiește în întregime celui care se leapădă în întregime
de sine” (Filocalia, vol. 7). Dar noi? Ne lepădăm de noi înșine, de voia
noastră, de îndoiala noastră? Ne predăm lui Hristos cu toată inima sau doar cu
jumătate, păstrând în noi frica de a pierde ce este lumesc?
A
crede cu toată ființa
Ucenicii, neputând să vindece copilul, Îl întreabă
pe Mântuitorul cu smerenie: „De ce noi n-am putut să-l scoatem?”. Și Domnul le
răspunde: „Din pricina puținei voastre credințe” (Matei 17, 20). Aici este
cheia vieții duhovnicești: nu este vorba doar de a crede că Dumnezeu există, ci
de a crede cu toată ființa că El lucrează și că nimic nu este cu neputință
pentru El. Dar această credință se câștigă prin nevoință. Și Domnul adaugă:
„Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune și cu post” (Matei 17,
21).
De aceea, Sfântul Isaac Sirul spune: „Rugăciunea
este cea care pătrunde cerurile și scoate sufletul din ghearele diavolului”
(Cuvinte ascetice). Iar Sfântul Ioan Scărarul întărește: „Postul este arma cea
mai tare împotriva patimilor, căci omoară plăcerea și dă viață sufletului”
(Scara, Cuv. 14). Dar oare noi cum postim? Ne oprim doar de la hrană sau ne
oprim și de la răutate, de la judecată, de la clevetire, de la vorbele deșarte?
De aceea, Biserica îl pomenește astăzi pe Sfântul
Ioan Scărarul, cel care a lăsat Bisericii această carte a urcușului
duhovnicesc, Scara, în care ne învață cum putem să ne apropiem de Dumnezeu.
Cuviosul mărturisește că „nimeni nu poate urca această scară dacă nu se
leapădă mai întâi de lume și de iubirea de sine” (Scara, Cuv. 1). Iar în alt
loc ne îndeamnă: „Începutul urcușului spre Dumnezeu este frica de iad și
sfârșitul lui este dragostea desăvârșită” (Scara, Cuv. 30).
Această scară are multe trepte, dar una dintre cele
mai grele este cea a smereniei. Sfântul Ioan ne învață: „Smerenia este haină
dumnezeiască, pe care, îmbrăcând-o, omul se face asemenea lui Hristos” (Scara,
Cuv. 25). Și oare cum am putea să ne arătăm înaintea lui Dumnezeu fără această
haină de nuntă a smereniei? Sfântul Paisie Aghioritul spunea fiilor să duhovnicești:
„Dumnezeu Se dăruiește în întregime celui care își leapădă în întregime
mândria” (Cuvinte duhovnicești). De aceea, trebuie să ne cercetăm inimile: avem
în noi această smerenie sau ne lăsăm furați de gânduri de slavă deșartă, de
mândrie, de dorința de a fi cineva înaintea oamenilor?
Un alt sfânt aghiorit contemporan, Porfirie
Kavsokalivitul, ne sfătuiește: „În fiecare zi să Îi cerem lui Hristos să ne
învețe să Îl iubim. Aceasta este singura lucrare care ne schimbă și ne
mântuiește” (Ne vorbește Părintele Porfirie). Dar această iubire nu poate
crește într-o inimă împietrită. Trebuie să o lucrăm prin nevoință, prin
răbdare, prin osteneală.
Sufletul
lipsit de rugăciune slăbește și se îmbolnăvește
Vedem că și Evanghelia zilei și Sfântul Ioan
Scărarul ne vorbesc într-un cuget despre același lucru: fără post, fără
rugăciune și fără nevoință, nu ne putem mântui și desăvârși. Dacă trupul
flămând tânjește după hrană, sufletul lipsit de rugăciune slăbește și se
îmbolnăvește.
Sfântul Siluan Athonitul spune: „Cel ce nu se
nevoiește cu toată puterea, acela niciodată nu va ajunge la pace” (Între iadul
deznădejdii și iadul smereniei). De aceea, postul nu este doar un exercițiu de
voință, ci este mijlocul prin care sufletul se curăță, prin care patimile sunt
arse, prin care mintea se limpezește. Sfântul Efrem Sirul spune despre post că
„este aripa rugăciunii”.
Așadar, înțelegem că mântuirea nu este o stare pasivă,
ci un efort necontenit al sufletului de a se curăța și de a se învrednici de
lumina dumnezeiască. Tot Sfântul Ioan Scărarul ne îndeamnă pe fiecare: „Nu
nădăjdui să urci la cer fără lacrimi. Căci scara cerească începe din văile
plângerii” (Scara, Cuv. 7). De aceea, fiecare nevoință, fiecare luptă împotriva
păcatului este un pas spre Dumnezeu. Dar, vai, cât de ușor ne poticnim și cât
de lesne căutăm scuze pentru slăbiciunile noastre! Lenevia, nepăsarea, amânarea
pocăinței sunt urzeli ale celui rău, care vrea să ne țină departe de har. „Nu
spune: voi începe mâine. Căci ziua de mâine nu este a ta”, ne avertizează
Sfântul Efrem Sirul.
Rugăciunea
care străpunge cerurile
Să ne uităm la pilda tatălui din Evanghelie: el nu a
venit la Hristos cu justificări, nici cu scuze, ci cu o strigare disperată:
„Cred! Ajută-mă”. Aceasta este rugăciunea care străpunge cerurile, rugăciunea
care zdrobește inima și o așază în fața milostivirii dumnezeiești. Sfântul
Cuvios Paisie Aghioritul, vorbind despre rugăciune în scrierile sale, ne oferă
un sfat neprețuit: „Dacă vrei să fii auzit de Dumnezeu, nu te ruga doar cu
mintea, ci cu lacrimi, căci lacrimile spală păcatele și topesc împietrirea
inimii” (Cuvinte duhovnicești).
Când urcăm scara virtuților, să nu uităm că primul
pas este smerenia. Dacă vrem să biruim patimile, trebuie să începem prin a le
recunoaște, prin a ne vedea neputințele și a cere ajutor de la Hristos. De
aceea, în această duminică, să ne cercetăm sufletele: câte din patimile noastre
le-am mărturisit cu adevărat? Câte dintre ele le-am lăsat să crească,
hrănindu-le cu nepăsare? „Un gând rău îngăduit în inimă este ca un cărbune
aprins ascuns sub cenușă – la vreme potrivită va izbucni și va pârjoli totul”,
ne învață Sfântul Teofan Zăvorâtul.
Să
simțim foamea sufletului după Dumnezeu
Să nu lăsăm acest post să treacă fără folos! Să nu
ne înfrânăm doar de la cele trupești, ci să simțim foamea sufletului după
Dumnezeu. Să învățăm a ne ruga cu smerenie, precum tatăl fiului lunatic, și să
strigăm cu toată puterea lăuntrică: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!”
(Marcu 9, 24). Aceasta este taina pocăinței: să recunoaștem că avem nevoie de
Dumnezeu. Atunci El ne va întinde mâna Sa milostivă și ne va ridica din starea
de cădere în care ne aflăm.
Să ne rugăm Sfântului Ioan Scărarul să ne învețe a
urca spre cer. Să ne apropiem cu smerenie de Sfântul Potir, spovedindu-ne
păcatele și primind harul mântuirii. Iar la capătul acestui post, să ne
învrednicim de lumina Învierii, ca niște fii ai luminii, ca niște oameni care au
învățat să urce scara duhovnicească a Împărăției cu nădejde și multă bucurie.
Să punem început bun, să ne curățim prin rugăciune și post și, astfel,
sufletele noastre vor deveni locaș și vas ales al harului dumnezeiesc.
Autor:
† Nectarie de Bogdania, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului – 30 Martie
2025