Poeme de Lucica Dragoş

Tăceri

În liniştea rece
pietrele păstrează cu sfinţenie
urmele timpului
fiecare suntem în parte
un amestec de trecut şi prezent

să nu ne pierdem în tăceri
care îngheaţă cuvintele
pe ţărmul din suflet

s-au anunţat ploi multe
în locul zăpezilor albe.

Noi doi

Noi doi am prins curcubeul

de capete şi l-am fãcut

arc peste timp

ne-am aşezat piatra de cãpãtâi

cultivând cu grijã grãdina

iubirii din suflet

şi am plantat doua mlãdiţe

în acest pãmânt roditor

noi doi

suntem doar şoapte în univers

propovãduim lumina

şi cântãm pacea

pãşind pe vârfuri

vom pãtrunde în noaptea adâncã

iar mâinile noastre

vor mângãia stele.

Fragile clipe

Fragile clipe se adunã

şi trec prin noi

cioburi de viaţã

aripi

aripi albe

în cuiburi de pãsãri

apele albastre ale cerului

s-au revãrsat în priviri calde

douã scântei care mângãie

aceastã inimã

care se desface ca o floare de pãpãdie

pe care o dezmierd cu spaimã

sã nu se risipeascã

sub povara anotimpurilor.

ştiu

Ascult şoaptele inimii
care deapănă
poveşti despre nemurire
clipe din trecerea timpului
îmi readuc în minte chipuri dragi
doi părinţi
portrete păzite cu sfinţenie
în cufărul sufletului
o curte
o casă
ulcioare de lut
o cruce din piatră
caut urmele paşilor topiţi de trecerea vremii
două lacrimi fierbinţi se preling în tăcere
ştiu

despărţirile n-au nevoie de cuvinte

sufletele celor care se sting
se transformă în stele.

Doar împreunã

O prietenie frumoasã între un om şi un creion

un om care are nevoie de acest creion

pentru a-şi exprima prin scris

gândurile

trãirile

nevoile

un creion care ar fi un simplu décor

dacã n-ar fi coordonat cu pricepere de mintea şi mâna omului

ş-apoi la fiecare

partea cea mai frumoasã

se aflã în interior

omul are acest suflet

un extraordinar dar

creionul are mina

care uneori suferã sub presiunea ascuţitorii

şi unul şi altul

supuşi sunt durerii

dar durerea te face mai bun

creionul în mâna iscusitã a omului

aşterne pe coala albã lucruri minunate

omul lasã în urmã opere nemuritoare

mânuind cu pricepere creionul.

Când începe furtuna

Deasupra cerului senin

norii negrii

ca o spaimã se aliniazã

au ieşit furnicile

din crãpãturile zidurilor

e greu sã-ti tii respiraţia

când pãşeşti pe vârfuri

printre limbile ascuţite

ale clopotelor care scot sunete

fluvii de sunete

e semn cã începe furtuna

cu mâna dreaptã îmi cercetez inima

scormonesc adâncul din piept

sã nu mã-ntrebi ce culoare

are azi viitorul

atâta timp cât aruncãm

unii în alţii cu pietre

şi-n buzunare purtãm

sticle incendiare.