Ar trebui
să
ne pese
când simţim
cum
ne împuţinăm
în fiecare zi câte un pic
dar
să
nu doară
lacrima
copilăroasă
când pasul clătinat devine
obositor
şi nesigur
iar
mâna tremurândă
cu
greu nimereşte
semnul
crucii
doar
ochii
mai
vorbesc răspicat
când oasele
atârnă vreascuri
prin trupul tot mai lut
din
care
o să
crească o păpădie
încrezătoare
ar
trebui
să-i
dăm vamă pământului
toate tăcerile noastre
să putem dăinui veşnic .
să putem dăinui veşnic .
Lucica Dragoş
Ochiul minţii
Pic,
pic, pic, pic,
Venele slăbite dar însetate de viaţă
Suportă cu stoicism dulceaga durerea;
Bolnavul într-o stare de semiconştienţă
Îşi dă seama că mai mare dar decât Viaţa
E doar jertfa lui Isus pe Crucea Golgotei;
Pic, pic, pic, pic,
Halatele albe te înconjoară cu atenţie,
Stau cu blândeţe şi teamă la capul tău;
Ele ştiu cel mai bine când moartea îţi dă târcoale:
Te lupţi şi tu, se luptă şi ele cu boala, se luptă şi
moartea.
Oare venele mai doresc hrană artificială şi de împrumut?!
Pic, pic, pic, pic,
Acum timpul devine din ce în ce mai preţios,
Îţi dai seama ce înseamnă o secundă de viaţă;
Inima lui s-a retras puţin, fiind obosită, mâhnită;
De fapt, chiar eu am ieşit de câteva ori din mine
Dar secundele şi Timpul meu mă doresc înapoi!
Pic, pic, pic, pic,
Gândul îmi zboară acasă la nucul sădit pentru nepoţi,
Doar gândul îmi este pe patul de spital sănătos;
Timpul aici gâfâie din greu ca o locomotivă pe Vaser.
Deodată nu se mai aud picurii perfuziei şi ca niciodată
visez.
Vorbesc cu Tine Doamne! Ce putere magică are perfuzia!
Mă rog cam aşa:
- Sunt mort sufleteşte iar perfuziile acum
nu-şi au rostul!
De dragul lumii te-am părăsit,
dar smulge-mă din braţele ei!
Luminează
tot ce-i întunecos, înmoaie ce-i stâncos
în inima mea!
Vin târziu Doamne, dar vin la Tine. Vin Doamne
la Tine, vin...
Gelu Dragoş
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu