Ştiam de Ion Burnar, după cum şi el aflase de
mine, cu mult înainte de-a ne întâlni şi a sta pe îndelete de vorbă în celebrul
Bar OJT, locul unde doritorii de
bârfe dar şi de adevărate colocvii culturale, prin nelipsiţii aburi ai alcoolului
descoperă totuşi cea mai mare densitate intelectuală pe metru pătrat din
Baia-Mare. Dovadă că tot aici a luat fiinţă şi-şi desfăşoară lucrările nu mai
puţin celebra Academie OJT, singura
de acest gen dintr-o zonă precât ţara, şi asta deoarece este de râsul curcilor
să crezi c-ar mai putea exista pe undeva un alt Bar OJT, de îndată ce întregul turism românesc (naţional, judeţean,
comunal) – aidoma atâtor şi atâtor alte lucruri – s-a dus de multişor pe apa
sâmbetei, rămânând din el doar reclama strâmbă a promisiunilor electorale şi
patriotarde că iar vom fi ce am mai fost, ba chiar mai mult.
Dar cum întoarcerile în istorie sunt refuzate
cu îndârjire de fantoşa zisă progres, iar istoriile dirijate de la Bruxelles le
refuză cu atât mai abitir, şi cum pe meleagurile mioritice a înainta se cheamă
a te învârti pe loc până la ameţeală, iată că noi românii ne-am specializat
într-o nesfârşită pălăvrăgeală şi în bătuta pe loc după muzica recepţionată de
la centrul de comandă...
Absolut singur la o masă din bar, ceea ce
ulterior am realizat că tindea spre incredibil, Ion Burnar m-a invitat să-i ţin
tovărăşie. Cu toate că nici pe-atunci nu consumam băuturi alcoolice, am
acceptat cu multă tragere de inimă, că tot nu avem altceva mai bun de făcut
până la întâlnirea cu Vasile Dragomir. Căci la vremea respectivă – era, cred,
prin anul 2003 – nu scriam decât pentru Jurnalul
de vineri, săptămânalul înfiinţat şi condus de Jean Bălin, alt prieten prea
timpuriu plecat dintre noi.
Din una în alta, Ion Burnar mi-a făcut dovada
că ştia prea bine rostul aşteptării mele
în acel loc unde ochiul presei este deschis fără-ntrerupere, şi pe loc
mi-a propus să fim prieteni şi să devin colaborator la Informaţia zilei pentru colţul de opinii intitulat Cultura şi politica omului de cultură.
Ideea mi-a plăcut, şi în anii care au urmat i-am dat prietenului Burnar un
atare maldăr de texte, cât Informaţia
zilei n-ar fi prididit să le publice chiar dacă n-ar fi avut şi alţi
colaboratori la rubrica respectivă. Dar cum colaboratori erau din belşug (unii
dintre ei nu doar prolifici, ci şi buni mânuitori ai condeiului) şi cum deseori
publicitatea se întindea ca o pecingine (e adevărat, strict necesară pentru
nevoile de subzistenţă ale ziarului) peste firavul spaţiu pus de redacţie la
dispoziţia rubricii, iată că textele mele intrau într-o lungă aşteptare, uneori
până la deplina lor uitare în nepublicare...
E drept că şi eu păcătuiam (un păcat de care
nici până în clipa de faţă n-am izbutit să mă dezbar, ba parcă dimpotrivă) prin
lungimea eseurilor date spre publicare, ceea ce nu de puţine ori stârnea
deopotrivă încântarea şi furia lui Ion Burnar: încântarea vizavi de conţinutul
şi maniera de tratare a subiectului ales, furia faţă de sistematica mea
neînţelegere cum că un cotidian ca Informaţia
se hrăneşte doar cu informaţii scurte şi foarte scurte...
Adevărul mă obligă să precizez că, înafara
profesorului Nuţu Roşca, poetul Ion Burnar a contribuit prin îndemnurile lui
repetate la publicarea celor mai multe dintre cărţile mele. Ba mai mult,
apariţia fiecărei cărţi a fost semnalată de Burnar în pagina de cultură cu un
elan extrem de înviorător pentru mine, indiferent dacă ele (cărţile) erau sau
nu prefaţate de el.
De altminteri, el şi-a făcut un lăudabil
obicei din a semnala cu precizie şi competenţă orice apariţie editorială sau
publicaţie din această arie culturală, iar din diasporă în chiar mai mare
măsură, încât de multe ori îl compătimeam că şi-a impus sarcina de-a cotrobăi
printr-un atare maldăr de maculatură. “Ce vrei”, îmi răspundea el cu resemnare,
“grăuntele de aur iese uneori la lumină dintr-o tonă de steril...”
De aceea, dragă prietene, nu pot să nu-ţi
regret plecarea prea timpurie dintre noi, chiar dacă aici se învederează vrerea
Domnului. Căci Atotputernicul, poate că niţel invidios pe cei mai buni dintre
muritori, care în trudnica lor viaţă se străduiesc să bată toaca la urechea
surzilor lor semeni, îi ia la El, nu numai pentru a-Şi încânta divinul Său auz
cu poezia şi muzica lor supratemporală, ci şi pentru a le face dreptate.
Şi astfel, lumea noastră devine tot mai
săracă după plecarea lor, iar noi, cei rămaşi “în astă vale-a umilinţei/ unde
ce-i bun se stinge şi ne lasă”, ne continuăm zbaterea dictată în principal de
legile materialului şi carnalului, doar în vremuri de mare cumpănă realizând că
nu suntem decât simpli călători pe acest Pământ.
George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu