SCRISOAREA UNEI SERI DE IARNĂ

la CINA CEA DE TAINĂ a fiecărei joi

Se simte lipsa pentru-ntâia oară,

Singurătatea mă împarte-n două,

Zăpada îmi e dragă şi pe-afară

Eu aş călca smerit ca peste rouă.

Că poate am călca pe paşii tăi

Şi poate ai simţi pe suflet apăsare,

Atâta rău să nu ne facă răi,

Dar prea, iubirea cade-n nepăsare.

Ca şi ninsoarea, cade a uitare,

Peste murdarul devenit curat,

Cad cununii şi nu mai cer iertare,

Că pân` la moarte ele au jurat.

Fulgul nu cade, e experienţă,

Eroul meu pe geam sacrificat,

El înfloreşte şi e existenţă

Şi nici o glastră nu a abdicat.

Iarna iubeşte, îşi trimite fii

Precum şi Domnul, pe-al său Fiu, Iisus,

Cine omoară, nu mai vreau să ştii,

Iarna sau noi, pe Cel trimis de Sus.

Cum cade-acum, parcă e răzbunare,

Dar fulgii-s stele, albe stele,

L-am răstignit şi ne-a adus iertare,

Cine pe cine vrea să mai înşele ?

Când Ceauşescu dărâma biserici,

N-am fost potrivnici, nici pe baricade,

Informatori erau atâţia clerici

Şi ne feream credinţa de iscoade.

Deci, iată, de ce-mpuşcă şi Crăciunul,

Ca Zi de Naştere a Lui Christos

Şi iată de ce-ntoarce faţa, Bunul

Când intră geru`-n noi până la os.

Se intră în Biserici ca acasă,

De parcă e a Conferinţei Presă,

Creştinii parcă-s câini şi n-au sub masă,

Stăpânii lor îi ţin cu-aceeaşi lesă.

E Casa Domnului atât de primitoare

Şi vii, femeie, ca şi îmbrăcată,

Iar tu, bărbate, care ai răzoare,

Vorbeşti că vremea e ne-nduplecată.

Şi crezi că Dumnezeu ar fi de vină,

Că tu eşti credincios, fără prihană,

De-aceea-n fiecare joi, la cină,

Sunt ucenic, mă bucur de-a mea hrană.

Mă bucur, Doamne, să m-aşez la masă,

Cu toate ce-s lăsate de la Tine

Şi nici o răstignire nu-mi mai pasă,

Decât a Ta, că vine de la mine.

Te-am răstignit cu fel şi fel păcate,

N-am apucat născut şi le-am făcut,

Mi-ai dat gândire, Doamne, cum se poate ?

Fără bărbat, femeia n-a născut !

Doar Fiul Tău, trimis spre Jertfa Crucii,

Dar pentru cine ? Asta nu-nţeleg !

În suflet eu mai am doar cucii

Ce-mi cântă-n ore timpul să-l reneg.

Câtă intoleranţă către toleranţă,

Câtă-nchinare fără un gând sfânt !

Îmi cer iertare pentru cutezanţă :

Eu vreau pământ în Cer, nu pe Pământ !

Că voi plăti pentru ce-au făcut neamuri,

Că sângele nu se mai face apă,

Eu sunt un mugur pe-ale Tale ramuri,

De ce o geruială să nu-nceapă ?

Atâţia proşti îşi pun zălog credinţa

Că moartea mea ar fi un zbor spre moarte !

Ce viaţă am, când nu mai am putinţa,

Spre Cerul Tău şindrile să mă poarte ?

Până la moarte, moarte am de dat,

Dar cui ? De draci nu îmi e frică,

Eu în credinţă n-am sector privat,

Răspund şi la-ntrebări, la o adică.

De ce mi-ai dat-o, luând-o înapoi,

Mi-ai dat copil şi nu ştiu până când,

Sunt ucenic, când vine-o zi de joi

Aşa simt lacrimi care cad râzând.

Vor luptă dracii ?! Înger renăscut,

Pasărea Phoenix n-a uitat cenuşa,

Din plămădeală de-aş fi fost făcut,

Un drac nu ar fi aruncat mănuşa !

Pe poarta iadului mă voi întoarce

Să intru-n poarta nici vreunui veac,

Ca vârsta mea cu ani să nu se-ncarce,

Să simt odihna adunată vrac.

Nu vreau să înţeleg ce este viaţa,

Că mi-ai luat-o de la început,

Dându-mi părinţi, soţie, fiu şi ceaţa,

Eu n-am vrut să trăiesc, de ce ai vrut ?

Tu dai copii infirmi ca o pedeapsă,

Pe cine pedepseşti până la urmă ?

Pleacă un glonţ, cartuşul de-are capsă,

Am morţi în neam ce pot să facă turmă.

Îmi iei cu-o mână sau îmi dai cu două ?

La ce să mai fiu, Doamne, cel iubit ?

M-ai pus pe ouă şi nu am scos ouă,

Degeaba cânt lui Petru răsărit.

Nu eu te-am pus să-ţi faci o jertfă Fiul,

Când ai făcut Omul, Mama Lui era,

Degeaba-ncearcă dracu-a-mi lua pustiul,

Tu mi l-ai dat în Tine a spera.

Eu cred în Fiu, încerc către vecie

Să fiu în viaţă când ajung la El

Şi cred şi în a mea nimicnicie,

Când moartea pe mobil îmi dă apel.

                

                         CONSTANTIN MÎNDRUŢĂ