de CRISTIAN CÂMPEANU
Revolta din Ucraina riscă să conducă la război civil,
avertiza Leonid Kravciuk, primul preşedinte al Ucrainei independente. Lucrurile
au mers atât de departe la Kiev încât orice deznodământ este posibil. Între
timp, la Bucureşti, Ministerul de Externe ne asigură că „urmăreşte evoluţia
situaţiei” şi favorizează „dialogul politic” în cadrul mecanismelor
parlamentare. Este un alt fel de-a spune că diplomaţia românească ar prefera ca
ruşii să rezolve această problemă cât mai repede.
Sâmbătă, la Conferinţa de la München secretarul de stat,
John Kerry, şi ministrul de Externe rus, Serghei Lavrov, au intrat într-o
dispută ca pe vremea războiului rece. Vitali Klitschko se teme de intervenţia
armatei.
Una dintre cele mai pertinente analize privind „situaţia”
din Ucraina o oferă directorul agenţiei Stratfor, George Friedman: „Genul
acesta de demonstraţii au loc în multe ţări. (…) În cele mai multe cazuri,
deznodământul are importanţă numai pentru cetăţenii acelei ţări sau ai ţărilor
vecine. Dar Ucraina este excepţională pentru că este enorm de importantă (…)
Ucraina oferă două lucruri: poziţie strategică şi produse naturale şi agricole
(…) Ucraina este esenţială pentru capacitatea de apărare a Rusiei. Cele două
ţări împart o graniţă lungă, iar Moscova se află la numai 480 de kilometri de
această graniţă, o fâşie de pământ plată, uşor de traversat şi, astfel, greu de
apărat. (…) Mai mult, Ucraina găzduieşte două porturi critice, Odesa şi
Sevastopol, care sunt mai importante pentru Rusia chiar şi decât Novorossiysk.
Pierderea accesului militar şi comercial la aceste porturi ar submina complet
influenţa Rusiei în Marea Neagră şi i-ar tăia accesul la Marea Mediterană. (…)
În timpul celui de-al doilea război mondial, germanii au cucerit Ucraina în
primul an al ofensivei, i-au exploatat agricultura şi au folosit-o ca bază
pentru a ataca Stalingradul pentru a rupe legăturile Rusiei cu resursele (de
petrol) de la Baku. (…) După ce sovieticii i-au respins pe germani, au ocupat
România şi Ungaria şi au înaintat spre Viena, folosind Ucraina ca bază.
Din perspectivă europeană şi, mai ales, din perspectiva
foştilor sateliţi sovietici, o Ucraină dominată de Rusia ar reprezenta o
ameninţare potenţială din sudul Poloniei până în România. Aceste ţări depind
deja de energia rusească şi sunt pe deplin conştiente că ruşii ar putea utiliza
această dependenţă ca armă pentru a câştiga controlul asupra lor. Abilitatea
Rusiei nu numai de a-şi proiecta puterea militară, ci şi de a crea tulburări la
graniţe şi de a folosi iniţiativele comerciale pentru a submina autonomia
acestor ţări este o teamă reală”. Atunci când preşedintele Traian Băsescu s-a
referit, în discursul de politică externă adresat ambasadorilor acreditaţi la
Bucureşti, la provocările ruseşti din Transnistria şi regiunea găgăuză, el a
exprimat exact acest gen de temeri.
Friedman atrage atenţia că „este puţin important cât de
absurdă şi arhaică le-ar putea părea europenilor ideea ca NATO, Germania sau
orice putere occidentală să atace Rusia, ci că ceea ce contează cu adevărat
este cum percep ruşii aceste perspective şi cum acţionează în consecinţă. Iar
din punctul de vedere al Moscovei, „o integrare mai strânsă între Uniunea
Europeană şi Ucraina reprezintă o ameninţare letală la adresa securităţii
naţionale a Rusiei”. Vladimir Putin a afirmat clar că priveşte Ucraina drept
esenţială pentru securitatea Rusiei şi a acuzat organizaţiile nonguvernamentale
aflate în piaţă că sunt agenţi ai Departamentului de Stat, CIA şi MI6. După ce
Victoria Nuland (vă amintiţi de ea, doamna de care a fugit Ponta) a împărţit
prăjituri protestatarilor în piaţă, iar senatorul John McCain a ţinut un
discurs în care le-a promis protestatarilor de pe Euromaidan că „America este
alături de voi!”, Putin le-a reproşat ieri, la Bruxelles, europenilor că el
nu-şi trimite ministrul de Externe la Atena sau Nicosia să ia parte la
demonstraţii în care să îndemne populaţia să se revolte împotriva UE.
Agresivitatea lui Putin este, susţine Friedman, în aceeaşi logică cu acţiunile
sale din 2008, când a zădărnicit eforturile Ucrainei sau Georgiei de a se
alătura NATO.
Analistul american mai observă şi o anumită disimetrie între
modul în care Uniunea Europeană şi Rusia abordează Ucraina. În vreme ce pentru
ruşi Ucraina este vitală din punct de vedere strategic, pentru europeni nu
este. Mai mult, ideea de a integra în UE o ţară atât de mare şi cu un stat
mafiotizat este considerată absurdă în Vestul Europei, dar există ţări precum
Germania şi Polonia care nu sunt dispuse să lase încă Ucraina să cadă definitiv
în îmbrăţişarea Moscovei. Friedman consideră jocul Germaniei cel mai interesant
de urmărit.
E posibilă o ruptură?
Pavel Felgenhauer, jurnalist la Novaya Gazeta, publicaţia
care a dat cele mai multe victime regimului Putin (inclusiv Anna Politkovskaia)
, atrăgea recent atenţia că la nivelul elitei ruse există un consens că Ucraina
ar trebui ruptă. Rusia ar trebui să ia partea de est (unde se află resursele de
cărbune) şi sud (Crimeea fiind premiul cel mare), iar Occidentul să ia vestul
Ucrainei, cu naţionaliştii şi greco-catolicii. Până şi fostul lider sovietic
Mihail Gorbaciov a avertizat recent într-un interviu asupra pericolului ruperii
Ucrainei şi, dacă ruşii vor considera la un moment dat că aceasta este singura
soluţie, atunci ea va trebui luată în consideraţie. Potrivit lui Felgenhauer,
elita moscovită îl dispreţuieşte profund pe preşedintele ucrainean Viktor
Ianukovici, dispreţuieşte foamea lui de putere şi avere şi dependenţa lui de
oligarhi, dar va continua să îl susţină atâta vreme cât va servi interesele
Moscovei şi nu va ceda prea mult în faţa protestatarilor. Deja de marţi, când
Ianukovici a acceptat demisia prim-ministrului Mikola Azarov, etnic rus şi
dedicate cauzei Moscovei, Putin a semnalat că ar putea bloca împrumutul de 15
miliarde de dolari convenit în decembrie, fără de care Ucraina ar intra în
faliment. Din temerea că Ucraina nu ar putea onora plăţile, desigur, nu din
raţiuni politice.
Ce ne interesează pe
noi?
Indiferent cum se va încheia criza ucraineană - cu victoria
demonstranţilor, adică demisia lui Ianukovici şi alegeri prezidenţiale
anticipate care vor aduce mai mult ca sigur un alt lider la putere, cu victoria
Rusiei lui Putin sau cu ruperea ţării în urma unui posibil conflict civil –, acest
deznodământ va avea consecinţe semnificative asupra României şi Moldovei.
Potrivit lui Nicu Popescu, expert al Institutului de Studii de Securitate al
Uniunii Europene din Paris, „încă nu ştim care va fi impactul evenimentelor din
Ucraina pentru că acestea sunt departe de final. Însă câteva tendinţe se
prefigurează deja. (…) În plan extern, Euromaidanul a redus drastic şansele
Rusiei de a-l forţa pe Ianukovici să adere la Uniunea Vamală până la alegerile
prezidenţiale din martie 2015. Pentru Ianukovici, Euromaidanul constituie o
problemă mare, dar nu neapărat o catastrofă. Pe de o parte, Euromaidanul a dus
la energizarea şi unificarea opoziţiei în ajunul alegerilor prezidenţiale din
2015; dar şi la creşterea tensiunilor în interiorul echipei lui Ianukovici.
Însă protestele din Kiev au energizat şi baza electorală a lui Ianukovici, care
până în decembrie era mai degrabă apatică şi dezamăgită de performanţele lui
Ianukovici ca preşedinte, dar acum este motivată de acutizarea luptei politice.
De la lansarea protestelor la Kiev, sprijinul politic pentru Ianukovici a
crescut cu câteva procente, de la 16-18% la 20-23%, în funcţie de sondaje. Un
alt efect al Euromaidanului ţine de faptul că Rusia îi va oferi sprijin lui
Ianukovici cu condiţii ceva mai stringente decât s-ar fi crezut de teamă ca
Ianukovici să nu piardă puterea. Pentru Moldova efectele sunt şi ele o
combinaţie de minusuri şi plusuri. Pe de o parte, integrarea europeană a
Moldovei ar fi fost mult mai simplă şi parţial mai imună la potenţiale presiuni
externe dacă şi Ucraina se mişca în aceeaşi direcţie. Pe de altă parte,
succesul politicii UE în Moldova devine acum şi mai important, şi, implicit,
Moldova poate avea rolul de vitrină a beneficiilor politicilor UE faţă de
Ucraina.”
Goşu: „Bucureştiul a
ratat o şansă”
Profesorul Armand Goşu crede că „Maidan 2.0 ar putea să fie
totodată biletul câştigător la loteria UE pentru Republica Moldova şi Georgia.
Parafarea acordurilor cu UE de către aceste două state este o palidă consolare
la eşuarea proiectului major, semnarea acordurilor cu Ucraina. Pentru a masca
eşecul Parteneriatului Estic, birocraţia Bruxelles-ului trebuie să fluture ceva
în ochii elitelor naţionale şi ai opiniei publice. Astfel, în lipsă de altceva,
Republica Moldova şi Georgia devin parcă mai importante, disponibilitatea UE de
a livra în relaţia cu Chişinăul şi Tbilisi a crescut, de semnarea acordurilor
cu UE fiind în egală măsură interesate nu doar guvernele moldovean şi georgian,
ci şi euro-birocraţ ia bruxeleză. Noua dinamică reduce din potenţialul de
presiune pe care UE l-ar fi putut pune pe guvernele de la Chişinău şi Tbilisi,
în vederea implementării unor reforme. Cel puţin la Chişinău acest lucru se
vede limpede, elanul anti-corupţie, pe care l-au mimat guvernele în ultimii
ani, s-a estompat până la dispariţie.
Însă nu e deloc sigur că dacă la Kiev câştigă forţele
conservatoare, orientate spre Moscova, elita de la Chişinău găseşte resurse de
energie şi curaj pentru a continua drumul spre Vest. De asemenea, este puţin
probabil ca societatea civilă din Republica Moldova să reacţioneze într-o
manieră eroică, cum se întâmplă la Kiev, apărând orientarea spre Occident a ţării.
Cum la Chişinău se face mai multă geopolitică decât politică, contextul
regional va fi foarte important în creionarea destinului Republicii Moldova.
Multe vor depinde de ce se întâmplă la Kiev în aceste luni”. În sfârşit, crede
Goşu, „Maidan 2.0 mai prinde, încă o dată, Bucureştiul pe picior greşit. În
relaţia bilaterală s-au acumulat multe dosare complicate, pe care România a
încercat să le rezolve în perioada 2010-2011. Însă, ce a construit ministrul
Baconschi în acei ani, în cele două vizite la nivel de miniştri de Externe din
2011, din cauza instabilităţii politice s-a năruit în 2012. Aşa că România n-a
încheiat cu Ucraina nici astăzi acordul privind micul trafic de frontieră, care
este blocat din 2007, etnicii români, cetăţeni ucraineni, suferind primii de pe
urma acestui blocaj, pentru că ei s-ar fi bucurat de facilităţile introduse de
acord, locuind în apropierea graniţei. Nici până astăzi România nu are ICR nici
la Kiev, nici la Cernăuţi. Iar Comisia româno-ucraineană privind minorităţile
nu s-a mai reunit din 2006. Un context atât de favorabil cum a fost cel din
2010-2012 nu se va repeta curând. Practic, toate variantele de evoluţie sunt
nefavorabile promovării intereselor Bucureştiului pe dosarele în negociere.
Dacă ies învingătoare forţele conservatoare, orientate spre Moscova, apetitul
pentru negocieri şi concesii la Kiev va fi foarte scăzut. Apartenenţa României
la UE şi NATO va complica ecuaţia negocierilor, de vreme ce Kievul nu va mai
avea nici un interes pentru apropierea de Occident, deci nu va mai trebui să
mimeze deschidere. Dacă forţele pro-europene vor ieşi învingătoare, relaţia va
avea şi mai mult de suferit. Pro-europenii sunt naţionalişti ucraineni, care
văd în România nu doar un competitor geopolitic, ci mai ales un stat care vrea să-şi
ia revanşa, să recupereze teritoriile ce au aparţinut României Mari.
În plan politic intern, Maidan 2.0 ar putea să dea o lecţie
societăţii civile din România şi să trezească apetitul pentru mişcările de
protest. Adică, exact ce nu-şi doresc în acest moment Ponta şi majoritatea
USL”.
Dungaciu: „În Ucraina
are loc o contrarevoluţie”
În schimb, directorul Institutului de Ştiinţe Politice şi
Relaţii Internaţionale al Academiei Române, Dan Dungaciu, afirmă că „în Ucraina
nu se întâmplă o revoluţie, ci o contrarevoluţ ie”: „Condiţia normală a
Ucrainei este balansul între Est şi Vest. Niciodată Kievul nu a făcut gesturi
clare, evidente, formalizate, de trecere într-o tabără sau alta (...). Ce se
petrece acum pe Maidan şi în restul Ucrainei este expresia acestei
contraofensive occidentale”.
Unde va duce ea?
Ţinând seama de
situaţia internă a Ucrainei, a Berlinului care joacă riscant pe sârma subţire
dintre UE şi Rusia (vezi numirea adeptului unei relaţii speciale cu Moscova,
social-democratul Gernot Erler, în funcţia de coordonator al relaţiei
Germania-Rusia) sau de acceptul uluitor al Bruxelles-ului ca Moscova să fie
cooptată în discuţii tehnice relativ la Parteneriatul Estic (!), nu e limpede
că se va merge până la capăt. Deocamdată, Ucraina rămâne cum a fost, suspendată
între două lumi.
Vremea jocului la
două capete a trecut!
„Ce trebuie să înţeleagă R. Moldova dacă vrea să meargă mai
departe? Că epoca jocurilor la două capete a trecut şi că cine crede la
Chişinău că mai poate păcăli pe cineva prin asemenea tactici se va păcăli doar
pe sine. Jocurile în zona aceasta sunt cu sumă nulă. R. Moldova e prea mică şi
neînsemnată ca să fie Ucraina, dar, paradoxal, tocmai această tensiune pe
frontieră poate să îi fie favorabilă. Aşa cum ne-a arătat lecţia Kiev, multe depind,
totuşi, de politicienii şi cetăţenii R. Moldova. Ce vor şi cât de mult o vor.
România trebuie să înţeleagă este şi va rămâne un stat de
frontieră UE şi NATO pentru o bună bucată de vreme. Cei care regretă asta şi
mizează pe extindere tocmai pentru ca România să nu mai fie aşa ceva trebuie să
coboare cu picioarele pe pământ. Nu se va petrece curând. Dar asta nu e
neapărat o ştire proastă: faptul că România este stat de frontieră este un
avantaj, practic singurul, pe care Bucureştiul îl are acum în spaţiul
euroatlantic. Depinde cum va reuşi să îşi joace cartea şi să probeze că poate
fi, în condiţii de tensiune la frontieră, nu doar consumator, ci chiar furnizor
de securitate (...).”
Ce face Bucureştiul?
La Bucureşti, singura reacţie este un comunicat al
Ministerului de Externe care susţine că „ultimele evoluţii de la Kiev –
abrogarea controversatului pachet legislativ adoptat recent în Radă, rundele de
negocieri putere-opoziţ ie din 25 şi 26 ianuarie, demisia premierului –
confirmă poziţia exprimată anterior de MAE în sensul utilităţii de a se urma
calea dialogului pentru soluţionarea acestei profunde crize din statul vecin.
În acest sens, MAE consideră că este benefică şi oportună consolidarea
tendinţei de transfer, gradual, al exprimării voinţei politice din stradă în
cadrul dezbaterii parlamentare şi al celorlalte mecanisme democratice”. Mutarea
discuţiilor din stradă în Radă este o modalitate prin care diplomaţia română
pare să favorizeze abordarea rusă a crizei ucrainene pentru că în Parlament
Partidul Regiunilor este majoritar şi poate adopta şi respinge reglementări,
cum s-a întâmplat recent cu legile represive.
La München, preşedintele Băsescu a făcu apel la Ianukovici
să nu scoată armata pe străzi, dar problema României este că nu mai este sigur
în acest moment dacă principalii actori în materie de politică externă
acţionează concertat şi unitar în chestiuni grave cum este cea din Ucraina.
Surse la nivel înalt au declarat pentru România liberă că în acest moment
România urmează politica Uniunii Europene faţă de Ucraina şi de presiunile
făcute de Rusia. Summit-ul de marţi scoate în relief o divergenţă serioasă.
Această abordare europeană nu reiese însă din luările de poziţie ale Guvernului
şi MAE. Mai mult, din informaţiile pe care le avem, România acordă un sprijin
discret mişcărilor de protest prin mijloacele pe care le are, dar se pare că
Guvernul nu este conştient de aşa ceva.
Preluare http://m.romanialib era.ro/actualita te/europa/
ucraina-in- pragul-rupturii- ce-face-romania- 324824.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu