A doua moarte a lui
Zeus
Zeus în speranţa nemuriri
Cât a existat la Pontul Euxin
Şi-a modelat din lut şi piatră
Statuia lui la care să se-nchine
Oamenii din fiecare vatră.
Apoi de teama îndumnezeirii a urcat
În al şaptelea cer de unde nu se vine.
Diana, iubita lui, plecată la vânătoare
Aflând că zeus e sus în neuitare
s-a întors să proslăvească statuia
ce strălucea măreaţă-n soare,
chemând mulţimile să se închine-
strigând: alleluia, aleluia!
...Şi a mai trecut un mileniu de prosternare,
Diana se ruga la statuie mereu
Cum făceau fiecare.
Trecuse vremea pentru zeu...
Dorind să arate lumii
Cât de mult îl cunoaşte pe Zus
Şi s-o întoarcă la rugăciune
Îngenunchind în negura humii,
La ceasul răsăritului de stea
A început să spargă cu săgeata statuia-
Aşteptând o minune-
Plebea să cunoască ce ştia şi ea:
Piatră, lut ars şi ... aleluia!
Dezamîgiţi oamenii au părăsit pe Diana,
Au plecat gânditori în Hamangia
Uitând că o himeră altădată au iubit.
A început iarăşi urgia
În Piaţă.
Era epoca morţii unui mit!
Dumnezeu în mintea lor prindea viaţă!
Abatere de la firesc
Un verb ce-a încăput într-un Cuvânt
Se roagă în silabe la mormântul unui sfânt
Şi o rimă rebelă ieşită din lege
Se-aşează rubin pe coroana unui rege;
Iese icoana din cerul unei rostiri-
Fraza încheie clipa din sfinţiri.
Poetul-verbul unei abateri de la firesc
Poartă sub aripi visul îngeresc,
El este şi ploaie, secetă şi duh,
Pasăre măiastră rătăcind prin văzduh.
Adevărul din acrostih
Această pagină de timp o scriu cu maci
Elimin minciuna cu un verb curajos,
Lumea se ascunde în păduri fără copaci,
E vremea să iau poteca în spate şi să pornesc pe jos
S-au să mă refugiez în fraze fără cuvinte,
Atunci când tai unghiile substantivului picior,
Durere întoarsă pe dos în mănuşa pierdută-n pridvor,
Negaţie ce nu neagă nimic pe lume,
Acceptare botezată astăzi fără nume.
E vremea să privim oglinda oglindită-n alta
După ce ieşim din cuvinte minicinoase,
Atunci toţi zeii se întorc din Malta,
Tăcerea trece în imne şi-n clipe păguboase,
Iubiri ne ştiute cum nu ne cunoaştem viitorul,
Totul s-a măcinat până la vene, până la oase,
Inodore şi incolore precum dorul,
Cuvânt strecurat în inimile rămase.
Acum putem să ne citim viaţa pe dos,
Raport între trăire şi sfârşitul poeziei,
O lume ne aşteaptă într-un spaţiu lăptos,
Fumurie precum toamna arămind aracii viei,
Atunci când fur un vis de pe buzele femeii
Tăcută cu poala plină cu struguri dulci.
E vremea fluturilor hălăduind prin lunci
Mai rodnică în sfârşit când se nasc şi prunci.
Caracatiţa timpului
Caracatiţa înghiţise timpul, ochii mării se bulbucase,
beţiv ce-şi bea propia urină,
azvârlind lături pe mal unde cerul alerga desculţ
după stele în nisip rămase fără vină
pietricele colorate să adune
în străfulgerarea galopului unui cal
lumină din ochii peştilor amăgiţi de undiţe
aruncate din bărci cu carena adormită în val.
Lip, pleosc, lip, tentacole sugrumând noaptea,
vise sângerând pe sarea mării din rană
şi pescarul sorbind tăcerea din cană
coclită de lună,sloi de gheaţă
în topire ,vărsând umbre lângă case
rămase
ascunse sub duzi fără viaţă.
caracatiţa timpului se înghiţise pe sine şi marea,
marea era una şi aceeaşi
cu zarea...
Ce este patria, mamă
?
Nu ştiu cum am urcat în căruţa vieţii mele,
Nu m-a întrebat nimeni dacă doresc să mă nasc
mi-aduc aminte doar că părinţii
erau înjugaţi la ea
pe-o cale de stele
robi la o zdreanţă de care ţineau cu dinţii.
Nu m-au întrebat
De vreau s-au nu
Să urca pe înserat
În căruţa cu roţile
Celor patru anotimpuri:
Copilărie,tinereţea,
Maturitatea şi bătrâneţea...
Scârţâia din toate încheieturile
Pe osie,tristeţea.
“Mamă?”-am întrebat-o,când
noaptea ardea pe pe rug...
ea trăgea la jug
şi tata rătăcea prin gând.
“Ce este Patria,mamă?”
-Eee...!Ce vezi,muică!
Eu trăgând la plug
Taică-tău trudind la ţuică.
Patria?! E pâinea pe care nu o avem,
E cuvântul de care mă tem.
“Ce este patria noastră,mamă?”-
întrebai,
privind la Regele Mihai,
din ramă.
-Eee...! Sunt preşedinţii ce ne amăgesc
cu-n ciur de mălai
să-i alegem din Paşti
în Mai.
“Ce este patria,mamă?”
-Sunt cei de care îmi este teamă,
umbrele ce pe la coţuri ne ascultă,
vămuindu-ne clipa,zborul,
păsările şi cântecul cu dorul.
2
“Ce este patria,mamă?”
-Este mormântul necunoscut al unchiului tău,
mort pentru ţară.
Într-un nesfârşit hău.
Este lacrima neîmpăcată
După casa de comunişti demolată,
Este minciuna ce ne-o spun
Pentru un viitor promis
Şi bun.
“Ce este patria,mamă?”
Este ce vezi,de peste tot,
Şi nu e al tău
E al celor care te văd
Şi te socot.
Este Limba română dulce ca mierea
Cu care minciuna ne-o spun
Pentru un viitor promis
Şi bun...
Amar ca fierea.
“Ce este patria,mamă?”
-Este ce vezi,peste tot,
şi nu e al celor care te văd
şi te socot.
Ce este Patria...?
Oul
Ce este...
Creşte
Ce?!
Imi răspunde ecoul
O tristă poveste.
Cei doi din mine
In zodia gemeni sunt născut,
Doi în unul, armăsari iuţi la minte,
După stele aleargă la păscut
Ascunse noaptea în cuvinte.
Unul îmi pune verbul la încercare
Celălalt aşează iubirea-n vers,
Cînd unul gândeşte,celălalt pe-o cărare
Metafore coboară din univers.
Când fac schimburi de căldură
C-o muză rătăcită pe orbită
Celălalt simte epitetul ca arsură
Şi noaptea-n zori e înălbită.
Nici-unul nu-i de celălalt răspunzător,
Ne credem,separaţi,nemuritori,
Cînd amîndoi ne-ntoarcem dintr-un zbor
In mine priveghiul se termină în zori.
El este acela care scrie,
Cel ce dictează este un destin,
Dacă salvăm din rană o poezie
O semnează el, cel anonim.
Ciobanul de pe
pajiştea lunii
Iarba crescuse pe pielea lui,
devenise o pajişte pe care o păşteau oile,
avea plăcerea de a bea
lapte din ţâţa prunei
până se îmbătau oile.
Cerul începuse să ameţească ţinându-se de-o stea
iar ea
sculându-l din somn s-a speriat
de ploaia florilor de tei
mirosind a lapte de prună
vărsat peste întregul sat
pe când câinele cerului umbla în coadă
cu-n covrig de lună.
Ciobanul obosit de atâta somn s-a trezit
pentru o clipă,
apoi a adormit din nou
să-i crească iarba mănoasă pe piele,
de atâta risipă
de timp, rămăsese ne păscut un bou ...
Muza
Muza trece pe sub perciunii mei
Cum fumul îl respiră nasuri deformate
Astfel zările dispar ca florile de tei
Ce cad mai întotdeauna pe-nserate.
Muza trece pe trotuarul de vis-a-vis
Cum trece toamna în iarna care vine
Alungând clipele albastre în nostalgii
Şi anotimpul în iubirea pentru tine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu