A apărut recent, în sfârșit,
cartea de poezie (prima) a băimăreanului Traian Velea, Iubi-te-voi, Doamne! (Ed.
Galaxia Gutenberg, 2015). Este un fel aparte de a înțelege și performa
discursul poetic, în tradiția marii poezii creștine din literatura română.
Titlul însuși al volumului este, după cum se poate vedea, un ecfonis devoțional
al psalmistului (Ps. 17, 1) care, transpus în liturgica bizantină, a dat un imn
de o rară și negrăită frumusețe.
Poemele lui Traian Velea
sunt construite ca tot atâtea comentarii sermonizante la unele locuri biblice
binecunoscute, mai restrânse ori mai cuprinzătoare, propoziții sapiențiale
condensate la imperativ ori veritabile pericope in extenso, precum și enunțuri
autoreferențiale. Ironia sa atinge uneori culmi de sarcasm arghezian ucigător,
în mimarea felului comun de a-L reprezenta pe Dumnezeu: „Mii de ani m-am
întrebat, ca vita, / Oare-n care ceruri locuiești / Și de multe ori m-a împins
ispita / Să mă sui, să văd cum mai trăiești // Eu mi-am tras o vilă cu trei
caturi / Patru miliarde de <pitici> / Și-un hotel cu două mii de paturi /
Poți să vii să locuiești aici !” (Locuința lui Dumnezeu). Sentimentul
culpabilității și al autodamnării este prezentat în același fel: „Cincisprezece
arginți cer azi pe Tine / Nu urc prețul cu nimic mai sus. / Nimeni nu-i mai
ticălos ca mine: / Doamne, eu Te vând la
preț redus !” (Vino, Doamne !). Alteori, ne aflăm în fața unui
patetism numai aparent desuet, aer de aedificatio și tămâie exprimat nu
fără forță poetică: ”A pierit și Marea, cum a zis profetul… / De-ai umbla pe
ape n-ai pe ce călca… / Dar în ochii-mi sarbezi port Ghenizaretul: / Hai și calcă, Doamne, pe retina mea!” ( … Și
Marea nu mai este).
Desigur, Dumnezeu este Absolutul în sine dar Lui,
ca Absolut, nu se poate să-I lipsească absolut nimic, inclusiv Relativul.
Relativitatea lui Dumnezeu la percepția umană asupra Lui poate să dea efecte
imagologice grotești, precum în mentalul fetișist, idolatru, superstițios,
interlop: (...) „Mersi că toată Franța mă cunoaște / Și că din multe m-ai făcut
scăpat / Căci eu Te port, Cristoase, ca pe moaște / La cheile merțanului furat”
(De la mare). In extremis, este de admis că tocmai această relativitate
îl va fi făcut pe un Friedrich Nietzsche să tragă semnalul de alarmă: „Dumnezeu
este mort!”, cu determinarea mai îndeaproape că, într-o lume greu secularizată,
nu filosoful sâvârșește înfricoșătorul deicid, ci noi înșine îl ucidem pe
Dumnezeu, fiecare dintre noi, în inimile noastre.
Din cealaltă parte, viața
finită a omului, trăită fără o stea fixă călăuzitoare și fără reperul moral
imobil al divinității, intră în derivă și ne înșeală așteptările de
autenticitate cu falsitatea și cu facticitatea, viața ne înșeală cu moartea și
atunci viața devine „curvă” în sensul înțelepciunii populare și al desfrânatei
din Apocalipsă, motiv de ceartă cu Bunul Dumnezeu în maniera nefericitului Iov
al Vechiului Testament: „Ce să-Ți mai reproșez acuma, Doamne, / Când nici a mă
încinge nu mai pot... / Mai lasă-mi una-două toamne / Și cheamă-mă apoi să-Ți
spun chiar tot / (...) La urma urmei asta mai rămâne: / Iartă-mi spurcata gură
dacă poți / Ești cel mai mare proxenet, Bătrâne: / Aceeași curvă ne-o trimiți
la toți!” (Despre toate cele...).
Venit în sfera eterată a
poeziei religioase în siajul unor autori mari precum Tudor Arghezi sau Ioan
Alexandru, Traian Velea este fără îndoială un poet cu o originalitate reală,
unul care și-a găsit tonul, soluția constructivă, ritmul și tehnica prozodică,
dar mai cu seamă universul propriu de teme, simboluri și (des)cifrări. Un poet
matur, care a trăit o viață – ca judecător și avocat – în labirintul infernal,
urmuzian al instituțiilor care împart dreptatea pe pământ, dar care lăntric a
trăit tot timpul cu nostalgia Ideii de Adevăr dumnezeiesc, care plasează înțelesurile
ultime și împăcarea sufletului omenesc în adâncul mării, adânc care rămâne veșnic
liniștit (Wittgenstein dixit), oricât de mari și de zbuciumate ar fi valurile
de la suprafață.
dr. Nicolae IUGA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu