Dacă filosoful
antiacademic Miguel de Unamuno, cel care exclamă la un moment dat în eseul Viaţa lui Don Quijote şi Sancho: „La
naiba cu logica şi claritatea!”, era convins că filosofia lui Don Quijote este
deodată filosofia Spaniei şi a lui, mioritismul
ce hălăduieşte în legăturile cu glia, precum şi în limbă, doruri, cântece,
doine şi balade, tradiţii şi obiceiuri, credinţe, speranţe şi izbânzi, adică în
tot ceea ce constituie referenţialul istoriei trecute, prezente şi viitoare de
pe aceste meleaguri, nu poate să nu fie spiritul mănos al daco-tracismului, din
care s-a înfiripat mai apoi continuul cvadridimensional spaţiu mioritic-timp
mioritic (spaţiul fericirilor nefericite-n alte părţi şi al curgerii timpului
dinspre moarte spre viaţă), un uimitor cadru existenţial al voievozilor fără
tihnă şi al jertfelor colective, astfel încât în vremurile moderne să irupă
eminismul şi brâncuşianismul, ca să amintesc doar două dintre componentele
românismului cu vocaţia universalismului.
Căci, aşa cum susţine
Liviu Rusu, o fi Mioriţa specifică
pentru homo contemplativus (argumentul liric potrivit căruia momentul
morţii este un prilej pentru a sublinia preţul vieţii), or fi fiind baladele
haiduceşti specifice pentru homo activus
şi legenda Meşterul Manole pentru homo constructivus, dar mioritismul este fluxul moral-spiritual
cu aspiraţii panteiste, care imprimă ritmul vieţii în această gură de rai şi,
prin vrerea dorului, întăreşte legăturile românilor neaoşi cu glia-mamă.
De precizat că cunoaşterea
în general (filosofia în special) nu este un scop în sine, ci doar un mijloc,
pentru că – aşa cum just afirmă profesorul P.P.Negulescu în Geneza formelor culturii –„omul e făcut
ca să trăiască, nu ca să gândească”. Iată de ce eminentul profesor nu vede în
gândire decât „un instrument în serviciul acţiunii, care e pusă ea însăşi în
serviciul vieţii”...
Concluzia care decurge cu
necesitate de-aici: Mioritismul contemplativ
şi sentimental este atât de strâns împletit cu firea românului, încât acesta –
aidoma spaniolului analizat la centimă de Unamuno – se dovedeşte incapabil să
elaboreze o filosofie raţional-sistemică, şi asta deoarece el este fatalmente
poet, ceea ce înseamnă că mai degrabă simte şi trăieşte filosofia (prin omenie,
răbdare şi resemnare, cu simplitate, vorbe de duh şi treburi rutiniere), decât
o gândeşte şi explicitează!
Cu toate astea, în
decursul timpului au apărut diverse altoiuri pe multimilenarul trunchi al mioritismului. Astfel, în perioada interbelică
s-a urmărit sporirea producţiei la gândirea sistematică în principal cu
ajutorul celor două altoiuri autohtone – gândirismul
şi trăirismul, mai apoi prin
socialism şi marxism-bolşevism, iar în perioada postdecembristă ba prin
pragmatismul ciocoiesco-tâlhăresc, ba prin informatismul
celui mai subtil şi perfid utilitarism din istoria omenirii.
Căci e bine de ştiut că în societăţile info-culturale, omul este şi va fi
în continuare instruit să utilizeze din
plin cele două resurse inepuizabile, care, printr-o necontenită
întrepătrundere, vor contribui decisiv la sclavia omului şi, desigur, la
dezvoltarea statelor şi uniunilor de state tot mai oligarhice: pe de o parte
informaţia, în calitatea sa de substanţă subtilă cu un caracter sui-generis, ce
serveşte drept hrană societăţilor din ce în ce mai înfometate de ştiri şi
senzaţional, pe de altă parte cultura cu rolul său vital în hrănirea sufletelor
avide de sublim şi armonie. Este de presupus că într-un asemenea cadru
conceptual-educaţional, informatismul se
va impune nu numai ca un curent filosofic cu faţadă empirico-pragmatică şi
substrat metafizic de uluitoare
profunzime, ci şi ca o nouă concepţie ştiinţifică, graţie căreia teoria
cunoaşterii şi comunicării va înregistra un salt spectaculos.
Cât priveşte vectorul conceptual-atitudinal pe
care-l botez esenţialism, el va
îndeplini o dublă misiune:
a)În plan ştiinţific va stabili noi punţi de
legătură între disciplinele tot mai înguste;
b)În plan statistic va proceda la reconsiderarea
omului, acesta fiind văzut ca o esenţă de prim ordin, iar nu ca o parte
neînsemnată (eventual un simplu număr) dintr-o colectivitate. Ori, la acest capitol, părerea lui Hermann
von Keyserling este cât se poate de categorică şi deloc măgulitoare pentru
viitorul hipercivilizaţiilor în plin proces de desfăşurare: Colectivismul
american este la fel de dăunător ca şi cel rusesc!
Sighetu Marmaţiei,
George PETROVAI
26
sept. 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu