Fireşte că mulţi muritori
se simt atraşi de farmecul istovitor al filosofiei, pe care Aristotel o ridica
la rangul de arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor, deşi în vremurile noastre
absurd-pragmatice nu se mai bucură de preţuirea de altădată, după ce rând pe
rând în decursul veacurilor a fost deposedată de artele şi ştiinţele pe care
cândva le cârmuia.
Şi totuşi, în aceste
vremuri nefaste pentru toate monarhiile, ea – prin forţa totalizatoare în folosul
cunoaşterii cu care a fost învestită de divinitate – rămâne mai departe regina
gândirii umane, singura, de altminteri, capabilă să arunce punţi trainice peste
hăurile săpate de orgolii între ştiinţele particulare. (Indiscutabil că ea încă
reprezintă cu mult mai mult decât îi hărăzea la vremea lui în derâdere Bertrand
Russell în celebra lui butadă cu specialistul, care la limită ştie totul despre
nimic, şi filosoful care ştie nimic despre totul...)
Căci, aşa nepractic cum se
prezintă filosoful autentic în ochii lipsiţi de vedere spirituală ai
pragmatiştilor şi prin felul lui anapoda de-a fi şi de-a sluji absolut
dezinteresat adevărul, el întăreşte spusa Non
multa sed multum (Nu mult cantitativ, ci calitativ).
Cu precizarea că filosoful
în discuţie nu-l vizează nicicât pe dascălul tobă de carte, dar nedispus sau
poate că incapabil să-şi arunce scorţoasele sale cunoştinţe academice la lada
de gunoi şi apoi, cu mintea limpede, să ia taurul de coarne printr-o incomodă
şi mult necesară gândire vie, ci-l vizează pe filosoful platonician, adică
acela căruia seniorul gândirii universale cerea să i se încredinţeze conducerea
societăţii omeneşti: înzestrat de la natură cu o apreciabilă memorie şi cu dorinţa mereu vie
de-a şti, plin de simpatie şi bunătate faţă de semeni, în general faţă de toate
vietăţile şi lucrurile neînsufleţite din natură, viteaz şi prudent în acelaşi
timp, adică să aibă curajul de-a fi independent în păreri şi atitudini, cam aşa
cum soldatul pe câmpul de luptă
dispreţuieşte primejdia şi moartea, dar atent să nu-şi expună în mod inutil
libertatea sau viaţa, şi – mai presus de toate – să posede pasiunea firească,
nicidecum adoptată sau prefăcută, a adevărului şi dreptăţii.
În plus, omul care vrea să
ajungă filosof nu trebuie să se lase prins cu prea multă uşurinţă în
ademenirile bogăţiei sau ale gloriei, pentru că atunci va fi ţinut departe de
miezul evenimentelor politice.
Pe scurt, Platon, el care
s-a ferit să se amestece în treburile politice, ba chiar afirmă că atunci când
trebuia să vorbească în public se simţea străin de respectiva mulţime, Platon,
prin urmare, cerea filosofilor să fie şi să rămână permanent filosofi, nu nişte
simpli demagogi, care – în loc să studieze problemele generale ale lumii şi
vieţii – îşi pierd vremea în agoră cu obişnuitele şiretlicuri de-a înşela şi
ademeni pe naivi.
Căci, ne spune în
continuare Platon prin intermediul lui P.P.Negulescu, „Acel ceva în stare să-i împiedice pe cei
meniţi a deveni filosofi să alerge după bogăţii şi onoruri sau să-şi piardă vremea cu politica (subl.
mea, G.P.), nu putea fi decât: vocea interioară a vocaţiunii, o boală cronică
sau alte împrejurări exterioare.” Puţin mai jos ni se face cunoscut că „Vocea
interioară a vocaţiunii era vocea demonului lui Socrate, pe care n-o auzeau decât puţinii aleşi (subl. mea, G.P.)”.
Doar o pagină mai departe,
meticulosul Negulescu ne înfăţişează în inspirata sa carte Geneza formelor culturii opiniile formulate de Schopenhauer şi
Nietzsche privind condiţiile în care omul poate ajunge la cugetarea filosofică.
Astfel, dacă Schopenhauer
crede că „ceea ce distinge pe filosof este o covârşitoare predominare a
inteligenţei asupra voinţei” (structura sufletească a omului obişnuit cuprinde
trei sferturi voinţă şi un sfert inteligenţă, voinţa fiind factorul determinant
al vieţii practice, pe când la filosof acest raport se inversează), Nietzsche –
ne informează gânditorul român – subliniază „cu putere, aproape cu violenţă”
rolul ce-i revine suferinţei în tot acest subtil angrenaj sufletesc: „Toţi cei
care au creat, prin puterea cugetării lor, lumile «de dincolo de realitate», pe
care le desfăşoară dinaintea ochilor noştri uimiţi istoria filosofiei, au fost
oameni bolnavi, sau săraci, sau nedreptăţiţi şi care, luptând din greu cu
neajunsurile unei vieţi atât de puţin satisfăcătoare pentru ei, şi-au căutat
consolarea în acele «ţinuturi imaginare», pe care le construiau după bunul lor
plac şi în care se simţeau stăpâni absoluţi”.
Apoi, ca lucrurile să fie
clare pentru toată lumea (pentru lumea cugetătorilor şi pentru aceea cu mult
mai mare a necugetătorilor, ce scandau cu mândrie îndată după Decembriadă: „Noi
muncim, nu gândim!”), autorul pune la dispoziţia cititorilor surprinzătoare
date statistice din viaţa de zi cu zi a celor mai însemnaţi filosofi ai tuturor
timpurilor, date care au darul să evidenţieze şi la acest capitol înrudirea
lor: oameni cu pronunţate porniri afective, oameni care – din nevoia vitală de
libertate – se arătau „izbitor de inactivi în viaţa practică”, în sfârşit,
oameni care se devotau atât de mult cugetării, încât pur şi simplu uitau de ei
înşişi (cei mai mulţi dintre filosofii înfăţişaţi refuzaseră să-şi facă din
filosofie o profesiune, mulţumindu-se să trăiască într-o simplitate vecină cu
sărăcia lucie), preferau izolarea şi chiar singurătatea (Descartes fugea de
cunoscuţi, John Locke afirma despre sine că are un temperament sfios, iar
Nietzsche exclama: „Nu pot să spun cât de bine îmi face izolarea!”) şi deseori
adoptau o atitudine de-a dreptul ostilă faţă de căsătorie (Nietzsche spunea:
„Ce filosof mare a fost până acuma căsătorit? Heraclit, Platon, Descartes,
Spinoza, Leibniz, Kant, Schopenhauer n-au fost; mai mult încă, nici măcar nu
ni-i putem închipui însuraţi. Un filosof căsătorit este un personaj de comedie;
aceasta este părerea mea. Iar Socrate, care a făcut excepţie, răutăciosul
Socrate, s-a însurat, pe cât se pare, în mod ironic, anume ca să dovedească
acest principiu”. Asta, fie vorba între noi, nu l-a împiedicat cândva pe
Nietzsche, după cum reiese din scrisori, să construiască proiecte matrimoniale...
Dar iată şi câteva date
statistice la cest capitol, pe care Negulescu le avansează în cartea mai sus
amintită: Procentul filosofilor necăsătoriţi este de circa cinci ori mai mare
decât la oamenii obişnuiţi, iar al filosofilor divorţaţi de 14 ori mai mare
decât al nefilosofilor!
N.B.Aşa o fi fost pe vremea lui P.P.Negulescu. Dar azi, mai exact
după Decembriadă, când libertinajul a luat locul bunului simţ, cu certitudine
că numărul divorţurilor a crescut spectaculos, aşa încât divorţurile, al căror
număr nu cred că mai interesează pe cineva, împreună cu concubinajele, cu
siguranţă depăşesc numărul căsătoriilor legale. Şi n-am pus la socoteală
„familiile” constituite din parteneri de acelaşi sex. Că aici situaţia încă
este în ceaţă până la legalizarea acestor căsătorii à rebours. Atunci să te ţii trai pe vătrai din partea lor, cu
ajutorul consistent venit din partea unora dintre musulmanii
refugiaţi-invadatori, aceşti Deandosulea cum sunt alintaţi (sic!) în Cartea celor o mie şi una de nopţi.
Sighetu Marmaţiei,
George PETROVAI
27 sept. 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu