VASILE BELE – un romantic incurabil al himerelor: viață/ iubire/ moarte

Printre tinerii poeți maramureșeni, ce reușesc să împletească responsabilitățile unei meserii, dure în aparență, cu sensibilitatea necesară activității literar-artistice, se află și jandarmul Vasile Bele. Poet plin de energie, omniprezent în reviste ori pe site-uri cu profil literar/ de actualitate, se dovedește a fi și un promotor cultural valoros, ce reușește să aducă în atenția publicului larg figuri noi, talente autentice, indiferent dacă se referă la foarte tineri creatori de frumos de pe tărâmul muzicii sau al literaturii. Prin interviurile sale pline de culoare, se pot desluși tainele unor destine culturale în formare, oameni deschiși la minte și la suflet, dispuși să-și pună viața în slujba muzelor.  

Fiecare nou volum ce-i poartă semnătura aduce valențe literare noi, pe fundalul intim al fiecăruia păstrându-se vibrato-ul maramureșeanului adevărat, îndrăgostit de tradițiile locurilor natale, de vatra satului, de plaiurile cu aromă de veșnicie, un cânt subtil pe care poetul îl dedică divinității, transformată în centrul și motorul fiecărui lucru întreprins. Indiferent dacă vorbește despre iubire (lirica romantică), despre miracolele vieții, necesitatea visului și antagonismul viață-moarte (poezia cu influențe folclorice), despre sensurile existenței omului pe pământ (metafizica existenței), Vasile Bele este multivalent, abordând varii arii tematice, lirica sa incumbând diversitatea ideilor, formelor și reprezentărilor.

Timpul nu este - în opera poetului maramureșean - un aliat redutabil, dar nici un dușman feroce, însă mijlocește atingerea scopului și desăvârșirea idealurilor. Iubirea este sinceră, rezervată, romantică, iubita este așezată pe un piedestal și îmbrăcată în mătăsurile fine ale cuvântului inspirat de muză. Ei i se închină versuri pline de eros subtil, ori alese rugăciuni spre binecuvântare: 

,,te voi aștepta și azi ca ieri

și mâine ca azi

voi rosti o rugăciune la stele

să mijlocească aceste minunate clipe de iubire 

chemarea dragostei și magia ei

să fie binecuvântarea cea de fiecare zi”   

                                                     (vis ...)

Gândurile poetului sunt sincere, printre nostalgiile tinereților se scurg lacrimi ce spală păcate și păstrează cerul mai aproape. Iubirea este, pentru Vasile Bele, un miracol de care orice suflet ”viu” ar trebui să se bucure, un miracol ce ar trebui să aducă alinare suferințelor și vindecare rănilor deschise:

 ,,de când îți scriu

trăiesc cu nostalgie 

și-o încă inima vie

o vrajă a tinereții

și-un miracol frumos al vieții”              
  (încă un gând bun și sincer…) 

Pasul existenței se măsoară fin, între clipe fericite și clipe nemângâiate, între zilele de bucurie sau cele de dezamăgiri, în care, de multe ori, muritorul își cere moartea, ca pe o posibilă curmare a suferințelor cotidiene. În această tenebroasă rugăciune, poetul oscilează, neștiind sigur dacă soluția în rezolvarea problemelor este fuga spre veșnicie (prin moarte) sau înfruntarea cu stoicism a vieții: 

,,moarte de ce nu vii

moarte să nu vii să mă iei”
(moarte de ce nu vrei) 

Peste această nehotărâre, se suprapune nevoia de a (se) înțelege/ regăsi pe sine, de a atribui vieții sale noi și noi sensuri, de a întâlni, pe calea spre locurile de popas ale sufletului, oamenii dragi, ființele adorate, de a-și materializa visele și speranțele, fără a păși pe calea eternelor rătăciri fără de odihnă.  

,,ce nu vreau

să văd inima sfâșiată de durere

să văd visul și speranța murind

să aud de iubiri și vise trecute

să uit noapte dintre cele două veacuri

să mă întâlnesc cu mine mergând pe drumul 

rătăcirilor fără de popas”                               
(vreau să-nțeleg cine sunt…)

Poetul este, de multe ori, îngândurat și întristat pentru rătăcirile semenilor săi, plecați departe pentru a-și asigura subzistența, din nefericire - o realitate tristă a zilelor noastre, în care mulți, tot mai mulți români, sunt obligați să migreze spre alte vieți, nu neapărat mai ușoare sau mai confortabile material, ci, de multe ori, spre neostoită trudă, umilință și îngenunchiere. Precum o pasăre călătoare, iubita plecată este ademenită să revină, cu un suav cânt de dragoste, desprins parcă din Cântarea Cântărilor:     

,,întoarce-te iubita mea acasă

întoarce-te frumoasa mea frumoasă

și-acum mi-e dor de clipa ce-a trecut 

de clipa cea frumoasă

când în brațe te-am cuprins

și n-am s-o uit viața toată

a nins și-atunci și-acum a nins

e totul alb omăt frumoasă sărbătoare

copacii încărcați cu mult omăt 

ninsoare     

ce frumos și minunat e-afară

ce viscol și ce frig

e prin a noastă țară” 
  (întoarce-te iubita mea acasă…)

În această ”Cântare a Cântărilor” foamea de iubire, de frumos, de pozitiv, este perpettuă. Ingredientele ce compun iubirea - clipa, sufletul, emoția, gândul, lumina, florile, visul și, peste toate, cenușa (ca ardere imuabilă) - transformă totul într-o formulă magică, din care va dispărea dorul (ca expresie a depărtărilor), reflexia va fi exponent al realității, zborurile vor deveni curgeri stabile ale veacului. Din această magică formulă, va renaște - în cupe de argint - absintul, cauza suferinței din iubire, dar și leacul pentru ea:   

,,ascunde-mă pentru un veac

într-o formulă de iubire

transformă-mă în cenușă

și pune apoi lacrima

sinceră - vor înflori speranțe

și vise iar stelele vor lumina

și mai tare 

noțiunea dorului nu se va mai cunoaște

oglinda va fi

incoloră și va reflecta doar realitatea 

zborul de păsări va deveni ecou

iar cioburile dintr-o iubire

distrusă se vor transforma într-o cupă plină

din care amândoi vom gusta

și ne vom îmbolnăvi de 

prea multă iubire”                            
(seva și cenușa – două lucruri diferite). 

Vasile Bele este un poet modern (prin aspectele prozodice ale liricii sale), dar și romantic incurabil (prin vârtejul pe care poezia sa o produce sufletului), este expresionist (subiectivismul amplificat și distorsionarea voită a realității), dar și impresionist, în egală măsură (concentrarea pe impresii fugitive, decât pe aspectul stabil și conceptual al lucrurilor, sentimentelor). Poezia sa este eclectică, îmbinarea de teme, motive, nuanțe și cromatici variate, reprezentând axa în jurul căreia se țese logosul liric. Prin activitatea literară prodigioasă, prin implicarea în promovarea valorilor autentice, dând mărturie prin însuși-scris Cuvântul, Vasile Bele poate fi inclus într-un „areal” poetic mai vast, ce cuprinde Bihorul, Maramureșul istoric, coborând spre Apuseni, Banat și ținuturile Daciei Regia, meleaguri pe care răsar nume mai vechi sau mai noi: Ioan Vasiu și Ileana Lucia Floran (Orăștie), Veronica Oșorheian și Victor Burde (Alba Iulia), Florica Bud (Baia Mare), Ion Căliman (Făget, Timiș), Radu Botiș (Maramureș), Ines Vanda Popa (Timișoara) sau condeiele inspirate ale mai-tinerilor Andreea Dănilă (Sebeș, Alba), Daniela Radu (Lugoj, Timiș), Andreea Muntean (Timișoara). 

Deoarece iubirea este o constantă a liricii lui Vasile Bele, efemeritatea vieții, dar și prefacerea eternă a lucrurilor materiale și imateriale, sunt alte teme abordate. Simplitatea și sinceritatea cu care autorul scrie, forța sa creatoare, omenia și timiditatea din fiecare vers, dar și speranța pe care o inspiră, merită un moment de respiro poetic semnat Omar Khayyam, ca recunoaștere a tuturor eforturilor sale, a sârguinței cu care reușește să bucure suflete, să aline doruri nemângâiate, să rostească ceea ce alții nu au curajul nici măcar să șoptească, încrezător fiind în prefacerea gândului său de azi în fila de carte de mâine, spre creștere spirituală și ascensiune literară continuă:      

,,S-aspiri aici la tihnă - ce tristă nebunie! 

Nebun şi cel ce crede în pacea viitoare. 

Curând te vei întoarce sub chip de iasomie 

Pe care un netrebnic o va călca-n picioare.

                                         

Ascultă! Macii roşii îşi trag rubinul pur 

Din sângele fierbinte al unui împărat.

Iar vioreaua-şi scoate culoarea de azur

Din ochi adânci de fată care-a iubit curat”.                          
(Prefacerea eternă, Omar Khayyam) 

                                                                       

Gheorghe A. Stroia

Membru al Academiei Româno-Americane de Arte și Științe

Adjud, Răpciune 2015