Poesis

cancioc plin

peste toate graniţele tăcerile devin clovni
şi atunci pe mine cine mă mai scapă
de înecul acesta atât de rapid
în tăceri săbiile vorbesc vârfurile devin tăişuri
eu însămi mă rănesc ironizându-mi fiecare gest
ca o păpuşă de piatră cresc între a fi şi a nu muri
în absenţa mea
sunt un pumn de mălai înainte de a fi fiert
în ceaunul percepţiilor greşite
despre mine însămi totul tace în clocotul apei
te întâlnesc mereu înainte ca zidul să fie gata
la fiecare aruncare de cancioc
plin cu mortarul liant al cuvintelor nerostite
zid în zid mă numesc uneori mă arunc spre el
izbesc fruntea de bolta cerului
interiorul scheaună
ceva acolo a crescut a murit
acum se naşte puţin mai încet
pentru a muri în pământul din care primăverile
zbucnesc fără a mai fi rugate să se nască

Anne Marie Bejliu, 26 septembrie 2015