Despre o slovă răstignită între postmodernism şi
transpoezie, între facerea lumii şi-a poeziei
Niciodată nu
mi-au plăcut cei tentaţi să-şi explice substanţa propriilor creaţii, mereu m-am
aplecat cu reticenţă asupra cărţilor lor.
Profesorul Ioan
Potop a făcut acestă greşeală când mi-a dat cărţile sale şi n-a mai fost decât
la un pas de a rupe o colaborare ce nici măcar nu începuse să prinsă contur.
Totuşi, m-a
onorat încrederea domniei sale în (re)venirea mea.
Modul său elegant
de-a fi, mima seriosă şi aerul de om sigur de el însuşi m-au reţinut, iar
faptul că emanau din cuvintele sale miresmele unui neînţeles m-au făcut să îmi
doresc să-i lecturez cărţile oferite cu stângăcie, adolescentin aproape.
„Priviri din
interior” a fost cartea cu care-am păşit în lumea lui Ioan Potop, om despre
care nu ştiam absolut nimic până atunci, poate şi din cauza faptului că mi-am
impus o tăcere de cca 15 ani în critica literară şi una de un deceniu în lumea editorială.
Aşa am descoperit
că profesorul îşi mai adunase numele pe încă trei cărţi până în acel moment, în
perioada 2011 – 2012, însă adevărata cheie de descifrare a substanţei
scriiturii sale stă în lucrarea de debut, anume „factorii abiotici şi biodiversitatea
Munceilor Băii Mari (Zona Centrală)”, apărută la aceeaşi Editură Enesis, la
naşterea şi înfiinţarea căreia şi eu am pus cândva umărul.
Spun că aceasta e
piatra unghiulară a scriiturii profesorului nostru deoarece în absenţa acestui
extreme de important element eşti absolute tentat să abandonezi lectura, poate
şi din cauza frecvenţei cu care sunt folosiţi anumiţi termini de factură
tehnică, mulţi cunoscuţi de-a dreptul numai specialiştilor din domeniu.
O anumită stare
de plăcută ordine planetară m-a încercat când am descoperit cu fiece pagină
dată un adevărat proiect personal al profesorului, fapt ce mi-a stârnit şi mai
tare interesul.
Omul a debutat cu
o carte de specialitate, îndrumar, dacă vreţi, pentru descifrarea viitoarelor
lecturi.
Prezenta carte se
bucură de-o prefaţă semnată de doctoral în filologie George Sîrbu din Ploieşti,
care pare să fi înţeles destul de bine şi profund mesajul ascuns subtil de
professor între aceste coperţi ale celei de-a patra cărţi, a treia de poezie.
George Sîrbu surprinde
şi înţelege încărcătura tehnică a volumului de faţă, împărţirea sa în cele două
secţiuni tematice, anume „Priviri din interior” şi „Răscolind în adâncuri”,
încearcă să aprofundeze subtilul sens al introspecţiei interioare, din
perspectiva valenţelor şi conotaţiilor substantivului „privire” în psihologia
contemporană.
E, cred eu, o
nefericită abordare a unei lucrări care îl mână mai întâi pe cititor pe tărâmul
bolovănos dar fermecat al lumilor interioare, lumi în care Ioan Potop trage de
la început tuşe puternice, tuşe întărite şi bine conturate până la finalul
acesteia.
Şi, aşa cum aveam
să înţeleg din celelalte cărţi ale sale - care nu fac însă obiectul atenţiei
noastre acum – aceste tuşe se continuă, ca un adevărat cordon ombilical, fapt
ce întăreşte viziunea proprie, arhitecturală aproape a lui Ioan Potop, o
excelentă viziune nu numai constructivă a acestuia.
Astfel, idea de
haos care răzbate din foarte multe din lucrările care-au apărut cu duimul în
ultima vreme nu îşi are locul aici, într-o carte în care autorul îşi dezvăluie
subtil, cu gesturi de fecioară care-ţi dezgoleşte pulpa viaţa lăuntrică.
E o provocare
făţişă către lumea propriilor trăiri, dar nu şi o încercare de a o impune cumva
ca pe un adevăr absolut.
Prin asta
profesorul face din cititor un partener, nu un elev din ultima bancă, iar noul
aliat poate să întrevadă de sub cortina din ce în ce mai ridicată cu fiecare
pagină dată o adevărată analiză personal de sensuri şi de raportare a acestora
la ceea ce se întâmplă în jur, mergându-se chiar până la interferenţe cu ea.
E locul din care
Ioan Potop începe abia atunci să-şi predea lecţia şi să îşi urmeze calea
asumată, strecurând subtil sensuri noi, necunoscute chiar, cu conotaţii profund
tehnice în poeme, de parcă ar împrăştia grăunţe de provocare la meditaţie
asupra faţetelor nevăzute ale lumii şi-a vieţii pe ogorul unei literature încă
tributară ori tiparelor clasice, ori nenumăratelor experimente lirice
postdecembriste.
Ei bine, aici îmi
pare a sta forţa poemelor lui Ioan Potop, undeva între
postmodernism şi
transpoezie, un demers temerar, poate chiar uşor de respins de cititorul
nededat la date tehnice, fapt ce lămureşte acum nevoia sa primară de
explicizare.
Pe de altă parte,
dacă e să mă adâncesc în provocarea poemului care deschide prima secţiune a
cărţii, „Întrecere”, chiar dacă prima senzaţie e aceea că lecturezi versuri de
o anumită simplitate, nu ai cum să nu decriptezi în poem tenacitatea cu care
autorul îşi urmăreşte propriul plan, anume aducerea-n limbajul poetic, chiar
impunerea dacă vreţi a unor noi stări şi teme: „Nu-I sufletul în zăbavă,/Întru
a Eului ispravă,/Să-l spălăm în zăpadă,/Sub cetini de zadă”.
O incitantă
trecere de la lumea interioară, la o aplecare, chiar întoarcere la arhaic
(zadă), dar şi un iz de nostalgică puritate, act cu valenţe recreative, mai
mult decât o simplă provocare la reîntoarcerea la marile valori.
O confirmare a
ancorării sale în trecut şi în valorile perene ale unui loc şi neam este poemul
„Dorul”, o stare aproape identificat românească.
Apoi, odată
căpătând încredere-n propriul demers artistic şi-n propriul potenţial, Ioan
Potop face o trecere-n forţă printre pietrele unghiulare ale tradiţiilor şi
credinţelor romaneşti, pentru că la el universalitatea pare a se (de)limita
numai la un anumit spaţiu sacral.
Astfel, teme pe
care altfel le cam regăseşti îndeosebi prin materiale de recuperare a valorilor
şi tradiţiilor sunt impuse elegant cititorului, indifferent că vorbim de
„Destin”, „Ursită”, „Speranţa”, „Spiritul locului” sau „Dezbinarea”.
Ioan Potop
jongleză cu elemente puţin cântate şi încântate în poezia aşa zis serioasă,
aducând în atenţie o adevărată meditaţie asupra destinului, dar nu o resemnare
în faţa acestuia, o luptă interioară dusă pană la paroxism, în care „Visul”
devine pas către „tărâmuri paralele”.
Ei bine, de aici,
de la aceste „tărîmuri paralele” începe să se vadă cu adevărat conceptul de
transpoezie care-I inundă poemele, pentru că de aici încolo poemele încep să abunde
în elemente de natură tehnică, automat necunoscute nespecialiştilor: „O placă
tectonică, separată,/Pare o coajă de nucă spartă./Plutind pe magmă în
rotaţie,/Coborând în faţă cu ondulaţie.//(…)Oceanul ca mega+geo-sinclinal,/E
mediul de sedimente ideal./Stivele de strate, iniţial nederanjate,/Prin
contrarea plăcilor, devin cutate” (Metamorfoza oceanului).
După ce lecturezi
astfel de versuri ai senzaţia că ţi se predă cel puţin o lecţie despre facerea
lumii, despre formarea continentelor, o senzaţie că devii părtaş întoarcerii-n
timp, la rădăcina vieţii.
Mesajul este
covârşitor din acest punct de vedere, este coloana vertebrală a acestei cărţi
care a trecut nedrept necunoscută şi neremarcată în literature locului.
Iar faptul că
adeseori rimele sunt forţate face să nu mai pară a fi stângăcie sau puţinătate
de talent şi lipsă de stare inspirativă, devenind de departe evident să Ioan
Potop şi-a şlefuit îndelung scriitura, scopul lui fiind acela de a puncta
SUBSTANŢA şi nu forma.
Şi face acest
lucru experimental pe care a pariat cu el însuşi la masa literaturii
contemporane, adumându-şi evident pericolul de a se face greu înţeles de
superficialii, de grăbiţii, ocupaţii sau inculţii zilelor noastre.
„Viaţa-n mare tot
apare,/Atât cât marea nu dispare./Când marea este exondată,/Dispare marea de
altădată” (Mări exondate), e un alt exemplu cît se poate de clar a balanţei
înclinate înspre dorinţa de a spune, de a transmite cu orice preţ un astfel de
mesaj, fie el chiar şi indestulat de limbaj de specialitate ceea ce face din
demersul acesta nu numai unul unic, dar şi unul cât se poat de temerar pentru
Ioan Potop.
Sunt convins că dacă va avea şansa să intre-n raza de
acţiune a criticilor cu aplecare Ioan Potop va devein un nou deschizător de
drumuri prin déjà franjurata noastră poezie.
IOAN ROMEO ROŞIIANU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu