Titlul pare o
contradicţie, dar să ne amintim că Miguel de Unamuno, acest filosof
antiacademic şi antiraţional (nu lipsit de raţiune, ci luptând împotriva
excesului de raţionalizare), adică total antifilosofic din punct de vedere
clasic-tradiţional şi logic-sistemic, cultivă contradicţia cu metodă, căci –
şocaţi de caracterul contradicţional al operei sale – mulţi exegeţi n-au văzut
în ea decât, ne înştiinţează Andrei Ionescu în Don Quijote – ideal, voinţă, creaţie (prefaţa la vastul eseu Viaţa lui Don Quijote şi Sancho, Editura
Univers, Bucureşti, 1973), „o aglomerare de contradicţii, rodul unei înclinaţii
patologice spre paradox”.
Şi lucrurile n-au cum să
stea altminteri, atâta vreme cât însuşi Unamuno le-a dat apă la moară prin
afirmaţia tranşantă că el nu-i gânditor ci
simţitor, prin atenţia lui „îndreptată tot mai insistent spre ceea ce omul
pierde prin abuzul de raţiune”, respectiv prin convingerile de nezdruncinat că
„trăim numai din contradicţii şi pentru ele”, că omul cunoaşte lumea şi se
cunoaşte pe sine „mai curând pe cale intuitivă decât pe calea raţionamentelor”
şi că paradoxurile decurg cu necesitate din concepţia sa agonică privind
neîncetata luptă dintre raţiunile inimii şi raţiunile minţii, mai exact – ne
spune acelaşi A. Ionescu – „din îndoiala tragică, ce constituie fondul de
sensibilitate pe care se grefează întreaga sa operă”.
De aici nevoia acută a lui
Unamuno de credinţă în nemurirea sufletului şi în credinţa însăşi (dar nu
credinţa în care să crezi ceea ce nu
vezi, ci credinţa în care să creezi
ceea ce nu vezi, altfel spus să trăieşti într-un permanent zbucium vital!), şi
tot de-aici procesul unamunian de deplasare a problemei filosofice din planul
ontologic în cel sentimental-psihologic, opinia că spaniolii sunt incapabili să
creeze o filosofie a raţiunii, ei fiind în mod fatal poeţi, obligativitatea
trecerii de la ideea europenizării Spaniei la aceea de...spaniolizare a
Europei, după ce şi-a dat seama că ţara lui nu mai poate ajunge din urmă ţările
occidentale hiperdezvoltate, precum şi donquijotismul ca filosofie a Spaniei
şi, desigur, a gânditorului nostru, care – ne spune Andrei Ionescu – „constă în
a şti să crezi într-un ideal şi să te creezi pe tine însuţi în funcţie de
ideal”.
De-aia, vorba lui
Topârceanu, spun eu prin urmare vorbă mare, că Miguel de Unamuno pesemne s-ar
fi simţit ca peştele în apa puturoasă a politrucianismului românesc doldora de
contradicţii (ţară încă bogată şi cu tot mai mulţi cetăţeni ajunşi la sapă de
lemn, ţara minciunilor sfruntate şi a adevărurilor ba ignorate, ba sistematic
ofensate, ţara ciocoilor subanalfabeţi şi a cerşetorilor cu carte, ţara
sorinoprescilor cu saci de bani murdari şi a milioanelor de români care n-au
bani nici măcar să-i cumpere sacii goi, ţara preoţilor putrezi de bogăţi şi a contribuabilor-enoriaşi mai
săraci ca oropsitul Iov şi – nu în ultimul rând – ţara românilor neaoşi care
tot pleacă şi a străinilor dubioşi ce tot vin), căci toate astea ţin de
cunoaşterea aparenţială a drepturilor strâmbe şi a libertăţilor nelibere din
falsa democraţie postdecembristă, nicidecum de adevărata cunoaştere
substanţială a României pusă pe butuci şi a grosului românilor călcaţi în
picioare pe culmile disperării cioraniene.
Sighetu Marmaţiei,
George PETROVAI
24 sept. 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu