Talentat poet, binecunoscut critic
literar, neobosit editor şi apreciat jurnalist, Ioan Romeo Roşiianu este
autorul mai multor volume, majoritatea de versuri.
Am avut fericita ocazie să primesc, cu
autograf, unul dintre cele mai noi volume ale sale, intitulat atât de frumos
„Înnomenirea cuvintelor“, apărut în anul 2014 la Editura CECONII din Baia
Mare. Este o minunată carte de versuri pe care am lecturat-o cu multă plăcere,
de la prima şi până la ultima filă, pentru că tânărul poet reuşeşte să capteze
atenţia cititorului printr-un discurs liric „ornat“ cu metafore ce strălucesc
asemenea unor diamante, înşirate pe un colier: „într-o / ultimă / icoană
veche / îngerii-şi plâng veşnicia...“ (Îngerii-şi plâng veşnicia -
pag.16) sau: „Îngropate şoapte-au rodit / lângă cel mai înalt sunet /
îmbătat / de miresme autumnale“ (Lizieră-a cuvintelor apuse - pag.35).
Poet adevărat şi echilibrat, romantic pe alocuri, dar şi sentimental
incurabil, cufundat în descifrarea unor secrete existenţiale, capabil să-şi
transmită mesajul liric pe diferite lungimi de undă, Ioan Romeo Roşiianu se
„mişcă“ la fel de bine în poezia scrisă-n vers alb sau în poezia scrisă în
dulcele stil clasic: „Versurile sunt nouri / deasupra sufletelor / ceaţă risipită
de patimi / ascunse-n metafore / umbre risipite-ntre verbe / complicitate-a
materiei / cu tăcerile / Poetului singur.“ (Patimi ascunse-n metafore -
pag.11) sau: „Aştept să mă-nchizi în pocale de somn / să-mi pui căpătâi
amiezilor toate / să-ţi fiu şi ibovnic şi slugă şi domn / să-ţi fac din iluzii
şi vise palate // ... // să-mi fii şi iubită şi soră şi mamă / să-mi mângâi
tristeţea din ochiul închis / să-mi pui în clepsidre secunde de-o seamă / şi
slavă-n poemul ce încă n-am scris.“ (Descântec de jale şi suflet -
pag.90).
Ioan Romeo Roşiianu are toate şansele să
se alăture plutonului format din cei mai importanţi şi apreciaţi poeţi, apăruţi
şi afirmaţi în literatura noastră, după 1990. El manifestă o responsabilitate
egală, atât faţă de propria-i creaţie, cât şi faţă de cititorii cărora se
adresează prin cărţile sale. Trebuie semnalat, de asemenea, apetitul poetului
pentru „şlefuirea“ fiecărei poezii şi chiar a fiecărui vers, dar şi pentru
detaliile care dau un plus de frumuseţe creaţiei sale lirice: „merg pe ape
limpezi cu mărimi de vânt / port cu mine visul mort la jumătate / cerul se
înclină până la pământ / soarele-şi clădeşte prin livezi palate //... // că voi
fi o umbră pusă la uscat / pe un mal cu sălcii c-o să-mi dorm nesomnul / c-am
să port în mine vreascuri de păcat / amintirea-ntreagă poate chiar şi dorul“
(Merg pe ape limpezi - pag.80).
Poezia pe care ne-o oferă Ioan Romeo
Roşiianu este o „hartă-a sufletului“, e „durere acută“ sau „rană
deschisă cât visarea“. El încearcă să convingă cititorul că „liniştea
are gust de blestem“ şi că „Dumnezeu s-a ascuns în Deltă“. Acelaşi
poet „are mătănii bătute-n odaie“ şi „cetăţi strălucite în vise“.
Sensibilă, capabilă să emoţioneze uneori până la lacrimi, melodică pe alocuri,
profundă, fluentă şi deloc vetustă, poezia din acest volum este o impresionantă
provocare a destinului, sau, de ce nu, un spectacol al vieţii, cu bune şi rele,
cu bucurii şi necazuri, cu lumini şi umbre.
Descoperim în cuprinsul cărţii nu puţine
memorabile poeme. Citez în întregime doar unul dintre acestea: „Clopotele
sapă-n mine statui / alungite / de teamă. // Prin viiturile visurilor / îmi mai
ning copilăria / înmagazinată-n trecut / ca-n hambarele ploii.“ (Clopotele
- pag.28).
Nu puţine dintre poeziile lui Ioan Romeo
Roşiianu lasă impresia că sunt frânturi dintr-un jurnal intim, puse în pagină
sub forma unor „scrisori de dragoste neexpediată“. Rând pe rând, poetul
ne vorbeşte, în ultimul grupaj al acestui volum, despre „cartea vieţii şi
florile ei“, „un condamnat la iubire pe viaţă“, „o lacrimă uscată
pe gene“, „un surâs şi-o pasăre în zbor“, „o dragoste rurală“.
Citez la întâmplare, dintr-o emoţionantă şi sinceră „scrisoare“: „...mi-am
propus să nu rup nici o filă din cartea / vieţuirii mele într-o lume improprie
poeziei şi visului / sunt lecţii din care-am învăţat chiar şi căzând, Iubito /
sunt lecţii care mă dor şi palme pe care mi le-a dat viaţa...“
Fără îndoială că Ioan Romeo Roşiianu a
făcut şcoala în „clasa“ marilor noştri poeţi. Versurile sale „curg“ asemeni
unui pârâiaş grăbit de munte, care lasă în urmă parfumul codrilor abia
înfrunziţi. Poezia lui irumpe în peisajul, atât de variat şi de controversat,
al liricii noastre contemporane.
Prin acest minunat volum, în care a grupat
nu doar poezii publicate în alte cărţi tipărite anterior, dar şi poeme inedite,
Ioan Romeo Roşiianu ne dovedeşte că este înzestrat cu darul şi cu harul de a ne
lumina privirea, de a ne îndulci auzul şi de a ne bucura sufletul. El
este poetul „cu sufletul nins de iubire“.
Ioan Vasiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu