Vasile Tivadar despre Ion Voicu
Pe strune sau pe vers ,umbrind
sau asorind pământul de sub tălpile sale
,a prins un pumn de ţărâna şi nu l-a
risipit în zări, ci a plămădit în vers imagini, trăiri, regrete, bucurii şi
berne. Cu adevărată măiestrie aşează versul cunoscând magicile reguli prin care
versul cuprinde melosul şi-l ridică la rangul graiului angelic serafim spre
bucuria Heruvimilor care nu au glas.
Purtat pe sloiuri de respect, îmboldit de
frigul recunoştinţei dar plin de mîndria de a fi cetăţean al Grădinii Maicii
Preciste. El, IOAN ,scoborâtor onomastic din înaintemergător se bucură de
splendoarea fiecărei zi în care poate să coboare mângâiere sa ca o boare pe
mijlocul iubitei sale Sfintei Vineri . ce l-a fermecat lăuntric cu mrejele
genelor prea lungi şi adumbrite pe ochii –i ce nu vor să cunoască patina
timpului.
Horitori
albiţi de stacanele fără de măsură,
ce-şi plimbă ruginoasele degetede nicotină şi gudron pe corzile sângerânde ale
chitărilor tot mai vocale în expresie şi
puterea de străpunge pragul sonic al bunei simţiri se bat în întâietatea de a
fi recunoscuţi dar mai ales răsplătiţi de Durerea ochilor ce au privit
şi înţeles într-un final lumina stelelor.
Nicicând
nu voi putea mulţămi proniei pentru onoarea de a-l cunoaşte şi ai întâlni
privirea blândă şi pătrunzătoare de semizeu carpatic numit simplu de prieteni
VOICU.
Înşirate
cu o taină atlantică baladele îmbrăcate în LACRIMA DIN PALMĂ, cer iertare rând
pe rând celor care se încumetă să le dea nume şi renume fie prin arta oratoriei
, fie printre sunete mângâiate sălbatic
prin săli de spectacole ce niciodată nu
vor deveni Tartar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu