Evanghelia de Duminică: Sfințenia pe toate le descoperă și luminează

Duminica întâi după Rusalii

(Matei 10, 32-33; 37-38; 19, 27-30)

Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; și cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată, noi am lăsat toate și Ţi-am urmat Ţie. Cu noi, oare, ce va fi? Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi, cei ce Mi-ați urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va ședea pe tronul slavei Sale, veți ședea și voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Și oricine a lăsat case, sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii sau țarini pentru numele Meu, înmulțit va lua înapoi și viață veșnică va moșteni. Și mulți dintâi vor fi pe urmă și cei de pe urmă vor fi întâi.

În sfințenie, ne spune Părintele Dumitru Stăniloae, „se revelează concentrat toate însușirile dumne­zeiești”. Preasfânta Treime este izvorul unic și inepuizabil al sfințeniei îngerilor, a Maicii Domnului și a tuturor sfinților: „Fiți sfinți căci sfânt sunt Eu, Domnul Dumnezeul vostru” (Levitic 19, 2). Însă sfințenia ni se comunică în mod special datorită slujirii Mântuitorului Iisus Hristos: „Pentru ei Eu Mă sfințesc pe Mine însumi, ca să fie și ei sfințiți întru adevăr” (Ioan 17, 19). „Sfântul Care Se va naște din Tine, Fiul lui Dumnezeu Se se va chema” (Luca 1, 35). „Te știm cine ești: Sfântul lui Dumnezeu” (Marcu 1, 24; cf. Ioan 6, 29).
Sfințenia determină în noi cea mai intensă și complexă trăire: sfială de alt ordin decât cea omenească; fior neexperiat în legătură cu realitățile lumești; iubire, dar și teamă; atracție, dar și reținere și rușine față de tot ce este întinat în noi; introspecție de maximă sinceritate, căci în proximitatea sacrului ne simțim descoperiți în toată necurăția și goliciunea noastră, nu putem să ne ascundem, nu putem să jucăm teatru, nu putem să fim ipocriți. Mai mult, ne explică același mare teolog român mărturisitor, această trăire complexă ne duce la o stare de bine căci Dumnezeu Cel Sfânt și Izvorul întregii sfințenii ne-a cunoscut adevărata noastră condiție și nu ne-a respins din pricina păcă­toșeniei noastre, ci ne-a chemat la curăție prin pocăință. Omul se simte fericit pentru că s-a despovărat de teama de a fi demascat și este pregătit pentru adevărata comuniune cu Dumnezeu și cu semenii.

Adevărata ierarhie a valorilor

„Creștinismul – sublinia Părintele Stăniloae – a desființat într-un anumit sens granița între sacru și profan, întrucât a dat posibilitatea tuturor să devină sfinți”, iar Mircea Eliade afirma după o viață de cercetare că „sacrul este un element în structura conștiinței, și nu un stadiu în istoria acestei conștiințe. La nivelurile cele mai arhaice ale culturii, a trăi ca ființă umană este în sine un act religios, căci alimentația, relația între bărbat și femeie și munca au o valoare sacramentală”; totodată, accentua marele savant român, „conștiința unei lumi reale și semnificative este strâns legată de revelarea sacrului. Prin experiența sacrului, spiritul uman a sesizat diferența între ceea ce se revelează ca fiind real, puternic, bogat și semnificativ, și ceea ce este lipsit de aceste calități, adică curgerea haotică și periculoasă a lucrurilor, aparițiile și disparițiile lor fortuite și vide de sens”. Omul a fost de la început religious și sapiens, adorans și faber, de aici sublimul valorii religioase, considerată și de Tudor Vianu, marele om de cultură român cu doctorat la Universitatea din Tübingen, drept cea mai importantă (a opta!), doar aceasta având funcție integrativă, deci singura în măsură să integreze, să constituie într-un tot unitar și coerent personalitatea omului, lipsa acestei valori fiind asimilată cu absența cheii de boltă a unei construcții.
Așadar, ar trebui să afirmăm cu tărie că toți suntem chemați la sfințenie ca împlinire a umanului, deci regula ar trebui să fie viața de sfințenie, iar păcă­toșenia, excepția. Prin aspectul recapitulativ al operei de mântuire în­țelegem că Hristos Domnul ne-a scos din descendența adamică, adică din ființarea spre moarte, a întrerupt legătura noastră directă cu Adam, așezându-ne în relație cu Sine, El fiind Capul Bisericii, adică Sursa care face posibilă ființarea noastră spre viață: „Eu am venit ca viață să aibă, și din belșug să aibă” (Ioan 10, 10). „Slava de care e plină Biserica – ne spune Părintele Stăniloae – coincide cu dobândirea deplină a calității de fii ai lui Dumnezeu din partea membrilor ei, calitate care înseamnă cea mai intimă comuniune cu Tatăl. Ea constă nu numai în vederea, ci și în împăr­tășirea de slava de Fiu pe care o are Cuvântul cel întrupat și Capul Bisericii ca om. Căci El aflându-Se în legătură organică cu trupul, slava Lui se răs­pândește asupra întregului trup(s.n.)”.
Prin urmare, nu ne mai putem ascunde în spatele conștiin­ței lui Adam, nu ne mai putem scuza spunând că firea umană este păcătoasă, din moment ce a fost asumată de Cel după al Cărui chip am fost creați. Dacă spunem așa negăm slujirea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu întrupat pentru noi. Cele trei obstacole care stăteau în calea unirii omului cu Dumnezeu, firea umană căzută, păcatul și moartea, au fost depășite; primul prin Întrupare, al doilea prin Jertfa pe Cruce, iar al treilea prin Înviere.

Sfințirea sacramentală și sfințenia morală

Este important să ne amintim că, în sens mai larg, Sfântul Apostol Pavel îi numește pe toți creștinii sfinți, ca unii care Îl mărturisesc pe Hristos și sunt botezați în numele Preasfintei Treimi (Rom 1, 7; 1 Cor 1, 2; Efes 1, 1). La Sfânta Liturghie auzim îndemnul: „Să luăm aminte: Sfintele, sfinților”, adică Sfintele Daruri sau Sfânta Împărtășanie sunt pentru sfinți, dar credin­cioșii spun cu smerenie: „Unul Sfânt, unul Domn Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl”. În sens mai restrâns sunt numiți sfinți numai cei care răspund afirmativ chemării de Sus și luptă din toate puterile pentru desă­vârșire.
Sfințirea o primim prin Sfintele Taine. Unicul drum mântuitor, parcurs de Domnul nostru Iisus Hristos, acela de la Întrupare la Înălțarea Sa, se actualizează în fiecare om prin Botez, Mirungere și Euharistie. Prin Sfântul Botez murim și ne naștem din nou „din apă și din Duh” (Ioan 3, 5), primim calitatea de fii adoptivi ai Tatălui ceresc (Gal 4, 5; Rom 8, 15; 8, 23; 9, 4; Efes 1, 5), prin Sfântul Mir, Duhul Sfânt pecetluiește, confirmă această naștere din nou (2Co1,21-22), iar noi primim darurile Sale pe care le putem actualiza în viața nostră ca virtuți, de aceea putem ajunge la maturitate duhovnicească, „la starea bărbatului desăvârșit, la măsura deplinătății vârstei lui Hristos” (Efes 4, 13), iar prin Sfânta Euharistie suntem cuprinși în unica Jertfă expiatoare de pe Golgota, deci murim împreună cu Hristos, dar și înviem și ne înălțăm cu El, căci Îl primim „spre iertarea păcatelor și spre viața de veci”.

După întreita imersie în apa baptismală, consacrată, asemenea apei primordiale, de către Duhul Sfânt, se cere: „Dă-mi mie haină luminosă, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca și cu o haină!”, apoi are loc Mirungerea, adică Cincizecimea personală, și numai după aceea se cântă: „Câți în Hristos v-ați botezat în Hristos v-ați și îmbrăcat”, deoarece Duhul Sfânt este Cel care ne con-formează lui Hristos, ne hristomorfizează. În textul slujbei Tainei Sfântului Botez se face distincție clară între chip – eikon și formă – morphe (și verbul respectiv). În rugăciunea pe care preotul o rostește în taină, înainte de sfințirea apei, el se roagă Preasfintei Treimi – ecfonisul este „… preasfânt numele Tău, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”, omul fiind „imago Trinitatis” – , rostind cuvintele: „Și fă să ia chip şformăţ Hristosul Tău în acesta ce se va naște din nou…”. Omul nu ia chipul lui Hristos la Botez, deoarece este deja după chipul Chipului Tatălui, adică după chipul Fiului, ci acum i se restaurează chipul și primește forma, adică frumusețea lui Hristos, asemănarea reală cu El, haina Sa de lumină. Omul se cufundă în apa Botezului ca o „materie fără înfățișare și fără formă” (hyle aneidos kai amorphos) și iese „purtând forma” sau condiția existențială, frumusețea lui Hristos. „Suntem modelați și im­primați și viața noastră amorfă și nedefinită primește o formă și o definire”. „Prin Botez, Mirun­gere, Euharistie și restul vieții spirituale ne încorporăm în Hristos, primim existența creștină, adică hristocentrică și hristomorfă, precum și forma și viața corespunzătoare”, rezultatul minunat fiind acela că „Tatăl gă­sește pe fețele noastre însăși forma (morphen ) Fiului” Său și „re­cunoaște în noi mădularele Celui Unul Născut al Său”; „natura omului ia forma, cu alte cuvinte constituția și funcțiile naturii umane îndumnezeite a lui Hristos” și de aici posibilitatea marelui dar al înfierii baptismale.
Dacă forma dumnezeiască se referă la „veșmântul” lui Hristos, cel botezat îl primește și el, nu în sensul unei autonomii umane sau într-unul panteist. Hristos Se sălășluiește în cel botezat, și implicit îi dă forma Sa, la strălucire ajunge pe măsură ce împlinește poruncile, pe măsură ce tinde spre sfințenia morală, procesul con-formării noastre Trupului lui Hristos Celui îndumnezeit, plin de energiile dumnezeiești necreate, neavând sfârșit, nici aici, nici dincolo: „Iar noi toți, privind ca în oglindă, cu fața descoperită, slava Domnului, ne prefacem în același chip din slavă în slavă ca de la Duhul Domnului” (2Co 3, 18).

Sfinții, „norul de mărturii” din istoria omenirii

În prima Duminică după Praznicul Pogorârii Duhului Sfânt sunt sărbătoriți toți sfinții din toate timpurile și din toate locurile, pentru a se arăta anvergura deosebită a lucrării sfințitoare a Duhului Sfânt, Cel care consacră apa Botezului, Mirul și Cinstitele Daruri și ni-L face prezent pe Hristos în intimitatea ființei noastre: „din al Meu va lua” (Ioan16, 14), prin Sfintele Taine și prin toate celelalte lucrări sfințitoare din Biserică. Sfinții ca mari oameni duhovnicești au intimitate cu Duhul Sfânt, Cel care prin smerenie (chenoză) S-a sălășluit întru ei și i-a făcut hristofori și hristomorfi. Părintele Stăniloae ne spune că această intimitate cu Duhul la care au ajuns prin puritatea și inocența lor le conferă o „îndrăznire” la Dumnezeu, ca să vorbească și să mijlocească pentru noi.

Preacinstirea Maicii Domnului precum și cinstirea îngerilor și a tuturor sfinților se îndreaptă în chip indirect tot spre Dumnezeu, de aceea spunem că cinstirea sfinților este relativă, adică în relație cu Dumnezeu, căci lăudându-i pe sfinți Îl lăudăm prin aceștia pe Dumnezeu, Care le-a dat harul și le-a aprins inima după dragostea Lui cea dumnezeiască, și tot Lui ne rugăm prin și împreună cu toți sfinții. Îi cinstim pe sfinți ca pe prietenii și casnicii lui Dumnezeu, fiind nenumărate temeiuri biblice și patristice în acest sens ( Ps 138, 7; In 15, 14-15; Efes 2, 19; Iacov 15, 14-15; Ps 32, 1; Ps 150, 1 ; 1 Regi 2, 30 ; Mt 10, 40-41; Lc. 10,16; In 17, 22; In 12, 26; Rm 2, 10; Ps 15, 10; Ps 111, 6; Ps 115, 6; Înțel 3, 1; Iacov 5, 11).
Într-o vreme în care familia este amenințată, trebuie să ne amintim că sunt mulți sfinți cu viață de familie, cu copii și greutăți și, de asemenea, că sfinții aparțin tuturor categoriilor sociale: împărați – Sfinții Constantin și Elena (21 mai); ierarhi – Sfântul Ambrozie al Milanului (7 decembrie); comandanți militari – Sfântul Mucenic Gheorghe (23 aprilie); ostași – Sfântul Mucenic Darius (20 martie); cărturari și mari teologi – Sfinții Trei Ierarhi (30 ianuarie), Sfântul Maxim Mărturisitorul (21 ianuarie); medici, „doctori fără de arginți” – Sfinții Cosma și Damian (1 noiembrie și 1 iulie); tâmplari – Sfântul Iosif (Duminica I după Nașterea Domnului); păstori – Sfântul Proroc Amos (15 iunie); cioplitori în piatră – Sfinții Mucenici Flor și Lavru (18 august); robi și slujnice – Sfânta Muceniță Haritina (5 octombrie); plugari – Sfântul Varlaam (19 noiembrie).

Îi vom cinsti cu adevărat pe toți sfinții și pe toți mărturisitorii și martirii din lagăre și închisori dacă le vom urma râvna și dacă îl vom asculta pe Sfântul Apostol Pavel care ne îndeamnă în pericopa apostolică a acestei sfinte zile: „Să lepădam orice povară și păcatul ce grabnic ne împresoară și să alergăm cu stăruință în lupta care ne stă înainte, cu ochii ațintiți asupra lui Iisus, începătorul și plinitorul credinței, Care a suferit crucea”(Evrei 12, 1-2).

Pr. conf. dr. Nicolae Moșoiu, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Șaguna”, Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu