Am ajuns la etajul doi unde se aflau
intrarea în sală, o ușă dublă care să servească la mișcarea a cinci sute de
persoane, cu cei în picioare, iar la dreapta pe partea opusă ușii o fereastră
înaltă burgheză, 3-4 metri înălțime și în stânga ei, intrarea scărilor către
cabina de proiecție. În această cabină am trăit cele mai mari împliniri ale
copilăriei mele. Ușa era închisă. Din sală se aud rafale de aplauze și intru
atras de ele. Intrarea era construită în așa fel încât cel care deschidea ușile
să intre printr-o pereche de draperii largi și grele de catifea roșie, fără să
disturbe întunericul din sală. Se vedeau spătarele ultimului rând de scaune
basculante, pe spătarul cărora apăreau frumos cifrele scrise caligrafic cu
pensula vopsite în alb pe mobilierul maro întunecat cifrele 297, 298, 299, 300.
Cifra trei era mai artistic modelată decât restul scaunelor. Casa scărilor era
luminată de candelabre mari iar în sală între ferestre erau montate trei brațe
lumini lumânări care erau parte din intimitatea și spectacolul de lăsare și
deschidere a cortinei sau introducerea în intimitatea întunericului dintre film
și fetița cu codițe lungi, fundițe și năsucul cârn de lângă tine. Luminile
ascunse între tavan și pereți creau impresia de lumină însorită de vară pe
care proiecționistul cu măiestrie o ducea lin, în lumina lungii veri fierbinți
de pe ecran.
Pășesc în
liniște pe culoarul larg de doi metri. Luminile erau aprinse, spectatorii cu
fețe albe de marmură priveau atenți. Eu savurez curios sala pe care nu o mai
văzusem de 45 de ani. Nenea Josef, proiecționistul trece pe lângă mine
grăbindu-se către cabina de proiecție. Era îmbrăcat într-un halat lung negru și
avea o atitudine serioasă de neamț. După el, la câțiva pași îl urmează o doamnă
doctoriță îmbrăcată elegant, cu pupilele ochilor căprui, jumătate acoperite de
pleoapele de sus, ea zâmbește din înălțimea clasei ei și părea că mă cunoaște,
eu nu. Pe scenă are loc o prezentare modernă, din America. Un specialist
gălăgios ca un vânzător ambulant țipa, învățând șase muncitori, fiecare la
măsuța lui, să asambleze ascuțitori de creioane de mărimea și forma dopului de
plută, bănuiesc electrice. Din câte știu, eram buni la cele manuale. Minele de
uraniu s-au închis de la revoluție și minerii trebuie reprofilați. Americanii
ar trebui să facă mai mult pentru România. Ceaușescu a sacrificat țara și pe el
însuși pentru politica americană, opunându-se și boicotând blocul sovietic.
Ascuțim creioane! Om fi buni în asta?
Privesc în jur. Parcă erau mai entuziaști pe vremuri la meciurile de box ale
campioanei naționale Minerul Ciudanovița. Urlau entuziaști de răsunau țipetele
peste șapte văi precum bomba lui Bush în Afganistan. Aveau suflu minierii și
dragoste pentru toate ansamblurile culturale din România: Timișul sârb și
român, Jiul oltenesc, Călușarii Maramureșului, ansamblurile Moldovei, regatul
german și maghiar, teatrul de Revistă și Estrada București etc.
S-ar putea să fiu invizibil pentru că
nimeni nu semnalizează fizic prezența mea aici, doar îi cunosc pe toți. Soba de
teracotă imensă din partea stângă a sălii pe care o înfundam iarna cu bușteni
de un metru lungime ca să încălzesc sala și să afum spectatorii când bătea
“cosava”, viscolul care venea de la Moldova Nouă, din cotul Dunării acum era
transformată într-o cușcă a inginerilor de sunet cu ferestre duble. Am trecut
prin ea și m-am îndreptat către cabina de proiecție. Deschid ușa scărilor de
metal greu, dar aflu că intrarea era blocată cu o masă minerească din scândură
aspră, tăiată proaspăt de la circularul minei, unde se preparau armăturile și
netrasă la rindea, cam așa cum aveau oșenii și maramureșenii de la Baraca
Italiana sau barăcile cu trei etaje din valea de sub Gara Ciudanovița proaspăt
veniți să lucreze în mină, apoi deasupra, în loc de față de masă era acoperită
cu ziare Scânteia, plină cu farfurii de plastic și hârtie presată și în ele tot
felul de biscuiți și covrigei. Era așa de bine încastrată în intrare încât nu
am putut intra și am renunțat. Am pornit în jos pe scări către caseria de
bilete, unde tanti Eva, soția lui nea Josef vindea bilete. De fapt el era deja
în caserie că i-am recunoscut vocea coborând în dialog cu doamna. Să-i las în
pace să-și termine discuția și mă întorc sub casa scărilor mari de marmură
roșie a sovietelor, unde erau WC-urile cu oglinzile pentru machiatul și
pudratul doamnelor și depozitul de lemne.
Deschid ușa și ce văd? O sală de
consultații medicale. La o masă erau într-o ședință două doctorițe pe care le
cunoscusem ca băiețel prin anii ’60 și câteva asistente medicale. Ele mă
privesc ca și cum aș fi de-al casei și își continuă consultația neîntrerupte.
Intru înăuntru la bărbați, și acolo era un alt cabinet medical, asemenea celui de la femei, iar în locul unde
Sfârcioc, fata care făcea curățenie își ținea echipamentul era o sală de
operații. După fiecare spectacol, săraca fată trebuia să lopăteze cu fărașul
saci întregi de coji de semințe lăsate printre scaunele sălii clănțănite din
vânzările țigăncilor de la intrare. Erau singurii capitaliști din perioada
ceaușistă. Țiganii l-au iubit sincer, dar în ciuda încercărilor americane de
a-l salva, banul a învins. ”Se fac bani buni din vânzări”, îmi zice țiganca din
ușă, scuturându-și fusta. Lumina care o contura devenise orbitoare. Mă întorc
să ies și dând cu ochii de întrerupător sting becul.
Cinematograful de odinioară a devenit
azi sală de dans.
Ben
TODICA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu