Omul cultivat

Am ajuns să fim cultivați precum plantele în agricultură de către șmecherii cu bani, care vor să facă mai mulți bani, fără a realiza că bunăstarea vieții nu stă doar în puterea lor de altoire a maselor într-o anumită direcție folosind noua tehnologie înființată de ei și sculptată să jongleze și să prindă în plasă populația evoluată a secolului al XXI-lea. O specie, după mii de ani de emancipare spirituală și civică, cu o încredere etică, „deja”, în guvernele alese să o administreze și protejeze, devine o pradă ușoară a criminalului cu tupeu de jivină pregătită să profite de pe urma încrederii civice a populației actuale.

Foarte finuț, au intrat în codul etic și legal. Au modificat simbolurile sacre pe care le protejau din tată în fiu. Au rupt comunitatea. L-au divizat pe individ în două, i-au cerut să se semneze în numele său, adică eu, ca suflet să semnez în numele trupului meu. Adică, șiretlic: M-a rupt dintr-o dată de Dumnezeu și m-a legat de trupul înrobit material și financiar de către finanțator. M-a responsabilizat ca suflet pe viață. Odată cu pierderea credinței, aripile libertății mi s-au tăiat și am intrat în lanțurile marelui păcat, frica. Din acest moment am devenit oaia ciobanului „misterios”, din umbră. Suntem scoși din țarc pe rând și sacrificați în timp ce restul behăiește în pustiu. Nu ar fi de mirare dacă în următorii 10-20 de ani, AI (Inteligența Artificială) va decide că suntem irelevanți din punctul ei de gloabă primitivă.

E greșit să numim o mașină inteligentă, poate, doar performantă, pentru că îl înjosim pe om care este după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Inteligența și conștiința aparțin sufletului și, ca atare, Divinității. Inteligența artificială, alien (străină omului), cum îi place lui Yuval Harari să o numească, este, în realitate, o mașină, un calculator care analizează la viteze uluitoare cifre și date introduse de om și concluzionează rezultatul optim sau chiar propune variante potrivite nivelului nostru în stadiul care funcționăm. Mașina nu poate inventa, doar găsește soluția din posibilitățile existente în program. E adevărat, vine cu surprize pentru că omului i-ar trebui multe vieți să analizeze toate combinațiile posibile derivate prin combinarea datelor în secunde de către calculator. Nu asta a fost intenția creatorului – „să ne luăm la întrecere cu glonțul”. Inteligența umană are acces la conștiința infinită a universului. Faptul că se poate extermina din ignoranță ne confirmă că suntem încă la stadiul de învățăcei. De aici și entuziasmul orb al celor din valea silicoanelor.

Când imperiile se prăbușesc, își pierd întâi etica și încep să omoare din ce în ce mai mulți oameni. Își pierd rușinea, distrug educația, respectul față de trecutul istoric. Când naziștii au realizat/știut că vor pierde războiul, au început, în furie, să omoare tot mai mulți oameni. Când musulmanii au realizat că europenii au vrut să-i extermine au devenit din ce în ce mai conservatori. Dacă ești de stânga, nu ai voie să-ți iubești țara, dacă începi să-ți tratezi partenerii ca și cum ei nu ar avea suflet atunci să te aștepți la mari necazuri. Cu cât te îndrepți spre dreapta, cu atât vei suferi psihic mai mult. Naziștii și comuniștii au avut lagăre de concentrare (gulaguri).

Unde, naiba, mergem?

Fără rușine, unii practică sexul în fața altor persoane, alții taie animalele în fața musafirilor de sărbători. Nu mai avem reguli de intimitate. Insistăm că banii înseamnă libertate și dacă nu ai bani ești izolat și devii robul sărăciei. Se propagă ideea că dacă ai mulți bani, ai multă libertate, însă, am văzut că în 27 august, Pavel Durov, multimilionarul sau multimiliardarul, a fost arestat. Fondatorul și CEO-ul platformei „Telegram” a coborât din avionul său particular pe aeroportul din Paris și a fost luat în cătușe. Se pare că, vorbind de libertate și independență, automat, ești sabotat și lovit de „tartor”.

Simptomele fricii bântuie guvernele vestului. Ai toți banii din lume și controlul lor și, cu toate astea, nu poți dormi noaptea de grija că o să-i pierzi. Toate aceste forțe diavolești au fost create de „ei”, ipocriții și analfabeții generației leneșe a noilor mafioți: Al Capone s-a încastrat în sistem și s-a rebotezat Dumnezeu. Totul se fură ca într-un cadru de film misterios, pensii, investiții, economii bancare, sponsorizări etc. Milioane de oameni din jurul lumii, care au muncit și economisit, au crezut că e cinstit să plătești și să te asiguri pentru viitor. Azi, se plâng că sunt/au fost trădați și furați de cei puternici din sistemele conducătoare prin schimbarea realităților financiare înlocuind bancnota și actul identitar de proprietate fizică cu cel digital. În dosul ușilor închise, ascunși de marea populație/clientelă, au fost rescrise legile de către noii operatori în control.

Acele promisiuni digitale au valoare și garanție mai mică decât hârtia din mână. Democrația a dispărut. Corporațiile controlează energia, mâncarea, sănătatea și războaiele. În final, totul se rezumă la adevăr. Acces la adevăr, determinarea în a te exprima și împărtăși cu cei din jur adevărul. Aceiași oameni, care au monopolizat totul, vin acum să ne aresteze adevărul. Era noastră are cea mai mare diferență între clase. Noi am făcut tot posibilul ca să distrugem salariile oamenilor. Am globalizat tot. Guvernele au crescut atât de mari, încât populația nu mai face față la colectele impuse de aventurile lor militare, incursiuni de închiaburire, conduceri ce, original trebuiau să servească, au devenit o povară pe umerii mulțimii.

Istoria, ca materie, e interzisă ca să nu vedem greșelile, prin comparație, pe care le fac forțele conducătoare. Azi, unele elite sunt stupide și arogante. Tineretul e lipsit de responsabilitate. Nu are ce pierde și e ușor de manipulat. Omul urmărește pornografia pe media care e făcută cu scopul de a-l anestezia sexual, de a nu-și mai dori femeia. Dacă oamenii nu mai au organe reproductive, nu mai au mândrie și respect de sine, concomitent, își pierd și abilitatea de a se mișca în societate. Nu îmi vine să cred că omul e capabil să se păcălească și să-și fure singur căciula. Să dea într-o boală mintală?

Nu cred că subconștientul poate fi păcălit. Omul crede în mândrie, în poziție socială, realizări și demnitate. Se cultivă. Dar… mai știi? Suntem o specie care periodic se sinucide.

 

Autor: Ben Todică, Producător Radio tv, Melbourne, Australia

Sursa: https://www.art-emis.ro/jurnalistica/omul-cultivat

Aprind becul și intru

 În cinematograful ”7 Noiembrie” din Ciudanovița.

 Am trecut de ruptul biletelor, de lanț, unde tanti Veronica rupe biletul și acum urc pe scările largi de marmură, pe care la inaugurare rula frumos printre vergelele din adâncul treptelor un covor roșu. Era amprenta comunismului sovietic care se instalase în bazinul miner pentru exploatarea uraniului. Pereții înalți, cu ferestre luminoase și draperii grele de catifea erau încă și azi decorați cu tablourile mele. Ramele trase din lanteți de la mină la rindea de nenea Zaharia de la Blocul 12, tata fraților Zaharia, cel mic coleg de clasă cu mine iar înrămate erau afișe din cele mai frumoase filme americane ale anilor ’5o-’60. Toate creau o atmosferă de lux.

Am ajuns la etajul doi unde se aflau intrarea în sală, o ușă dublă care să servească la mișcarea a cinci sute de persoane, cu cei în picioare, iar la dreapta pe partea opusă ușii o fereastră înaltă burgheză, 3-4 metri înălțime și în stânga ei, intrarea scărilor către cabina de proiecție. În această cabină am trăit cele mai mari împliniri ale copilăriei mele. Ușa era închisă. Din sală se aud rafale de aplauze și intru atras de ele. Intrarea era construită în așa fel încât cel care deschidea ușile să intre printr-o pereche de draperii largi și grele de catifea roșie, fără să disturbe întunericul din sală. Se vedeau spătarele ultimului rând de scaune basculante, pe spătarul cărora apăreau frumos cifrele scrise caligrafic cu pensula vopsite în alb pe mobilierul maro întunecat cifrele 297, 298, 299, 300. Cifra trei era mai artistic modelată decât restul scaunelor. Casa scărilor era luminată de candelabre mari iar în sală între ferestre erau montate trei brațe lumini lumânări care erau parte din intimitatea și spectacolul de lăsare și deschidere a cortinei sau introducerea în intimitatea întunericului dintre film și fetița cu codițe lungi, fundițe și năsucul cârn de lângă tine. Luminile ascunse între tavan și pereți creau impresia de lumină însorită de vară pe care proiecționistul cu măiestrie o ducea lin, în lumina lungii veri fierbinți de pe ecran.

Pășesc în liniște pe culoarul larg de doi metri. Luminile erau aprinse, spectatorii cu fețe albe de marmură priveau atenți. Eu savurez curios sala pe care nu o mai văzusem de 45 de ani. Nenea Josef, proiecționistul trece pe lângă mine grăbindu-se către cabina de proiecție. Era îmbrăcat într-un halat lung negru și avea o atitudine serioasă de neamț. După el, la câțiva pași îl urmează o doamnă doctoriță îmbrăcată elegant, cu pupilele ochilor căprui, jumătate acoperite de pleoapele de sus, ea zâmbește din înălțimea clasei ei și părea că mă cunoaște, eu nu. Pe scenă are loc o prezentare modernă, din America. Un specialist gălăgios ca un vânzător ambulant țipa, învățând șase muncitori, fiecare la măsuța lui, să asambleze ascuțitori de creioane de mărimea și forma dopului de plută, bănuiesc electrice. Din câte știu, eram buni la cele manuale. Minele de uraniu s-au închis de la revoluție și minerii trebuie reprofilați. Americanii ar trebui să facă mai mult pentru România. Ceaușescu a sacrificat țara și pe el însuși pentru politica americană, opunându-se și boicotând blocul sovietic. Ascuțim creioane! Om fi buni  în asta? Privesc în jur. Parcă erau mai entuziaști pe vremuri la meciurile de box ale campioanei naționale Minerul Ciudanovița. Urlau entuziaști de răsunau țipetele peste șapte văi precum bomba lui Bush în Afganistan. Aveau suflu minierii și dragoste pentru toate ansamblurile culturale din România: Timișul sârb și român, Jiul oltenesc, Călușarii Maramureșului, ansamblurile Moldovei, regatul german și maghiar, teatrul de Revistă și Estrada București etc.

S-ar putea să fiu invizibil pentru că nimeni nu semnalizează fizic prezența mea aici, doar îi cunosc pe toți. Soba de teracotă imensă din partea stângă a sălii pe care o înfundam iarna cu bușteni de un metru lungime ca să încălzesc sala și să afum spectatorii când bătea “cosava”, viscolul care venea de la Moldova Nouă, din cotul Dunării acum era transformată într-o cușcă a inginerilor de sunet cu ferestre duble. Am trecut prin ea și m-am îndreptat către cabina de proiecție. Deschid ușa scărilor de metal greu, dar aflu că intrarea era blocată cu o masă minerească din scândură aspră, tăiată proaspăt de la circularul minei, unde se preparau armăturile și netrasă la rindea, cam așa cum aveau oșenii și maramureșenii de la Baraca Italiana sau barăcile cu trei etaje din valea de sub Gara Ciudanovița proaspăt veniți să lucreze în mină, apoi deasupra, în loc de față de masă era acoperită cu ziare Scânteia, plină cu farfurii de plastic și hârtie presată și în ele tot felul de biscuiți și covrigei. Era așa de bine încastrată în intrare încât nu am putut intra și am renunțat. Am pornit în jos pe scări către caseria de bilete, unde tanti Eva, soția lui nea Josef vindea bilete. De fapt el era deja în caserie că i-am recunoscut vocea coborând în dialog cu doamna. Să-i las în pace să-și termine discuția și mă întorc sub casa scărilor mari de marmură roșie a sovietelor, unde erau WC-urile cu oglinzile pentru machiatul și pudratul doamnelor și depozitul de lemne.

Deschid ușa și ce văd? O sală de consultații medicale. La o masă erau într-o ședință două doctorițe pe care le cunoscusem ca băiețel prin anii ’60 și câteva asistente medicale. Ele mă privesc ca și cum aș fi de-al casei și își continuă consultația neîntrerupte. Intru înăuntru la bărbați, și acolo era un alt cabinet medical,  asemenea celui de la femei, iar în locul unde Sfârcioc, fata care făcea curățenie își ținea echipamentul era o sală de operații. După fiecare spectacol, săraca fată trebuia să lopăteze cu fărașul saci întregi de coji de semințe lăsate printre scaunele sălii clănțănite din vânzările țigăncilor de la intrare. Erau singurii capitaliști din perioada ceaușistă. Țiganii l-au iubit sincer, dar în ciuda încercărilor americane de a-l salva, banul a învins. ”Se fac bani buni din vânzări”, îmi zice țiganca din ușă, scuturându-și fusta. Lumina care o contura devenise orbitoare. Mă întorc să ies și dând cu ochii de întrerupător sting becul.

Cinematograful de odinioară a devenit azi sală de dans.

Ben TODICA