CÂT ÎNCĂ....

                                Eminescului

Cât tei mai sunt în astă țară

Și lacuri scânteind prundiș,

Cât luna din înalt coboară

Făcându-și cuib în rămuriș,

Cât un luceafăr priveghează

Vecia din înaltul cer,

Și cât o astră săgetează

A bolții-nnegurat mister,

Cât  fi-vor mări cu țărmuri large

Și-un val îzbindu-se de-o stâncă, 

Și-n porturi odihnind catarge

Cărăușind  pe valuri încă,

Și-un codru veșnic legănat

De-un  vântișor alintător,

Și stâni la margine de sat

Înveșnicind un delușor,

Și plopi răriți și fără soț

Păzind o margine de drum

Și încă descuiate porți

La ai mei români cu suflet bun,

Și-un șipot susurând clipite

Și o codană cu-n ulcior

Visând dorinți neîmplinite

În arsul clipelor de dor,

Tu fi-vei mierea din cuvinte

Și leacul sufletului nost’,

În mersul nostru înainte

Să nu uităm, cine am fost.

                  *

Ne-om înșira pe a ta urmă,

Și-n umbra sufletului tău,

Înveșnicește-ne în humă,

În lacrimi de păreri de rău.

 Și în rotirile-ți prin ceruri

Dintr-un apus în răsărit,

Vecia picu-o cu doruri,

Din pământescul tău iubit.

            

                             28.01.2020

                   Mircea Dorin Istrate