Ciudate sunt câteodată căile soartei. Mai deunăzi mi-a apărut volumul meu de versuri ”Solitudini”, la editura Ecou Transilvan, care cuprinde 100 de poezii. Dar nu mare mi-a fost mirarea când zilele trecute am primit în dar de la autor cu autograf, ”Poeme decapitate” de Marcel Mureșeanu, care a văzut lumina tiparului la Editura clujeană ”Avalon”, sub bagheta redactorului literar Ovidiu Pecican. Volumul lui Marcel Mureșeanu cuprinde tot o sută de poezii, dar esențializate, reduse cu o obsesivă dorință de a înlătura surplusul până la un singur vers și acela scurt. În oglindă, față de volumul meu de versuri, cel cu o sută de poezii al lui Marcel Mureșeanu, la numărătoare ar fi cam cinci poezii din ”Solitudini”-le mele. Sigur că nu poate fi vorba de o comparație, ci vreau să evidențiez apoteotica creație a poetului clujean ajuns la vârsta când scrie doar ceea ce contează, fără să se piardă în labirinturi lirice, câteodată prea futile. Climaxul creator ajuns la dezabuzare ne arată un Marcel Mureașeanu urcat pe vârful de cremene și cristal al creației. Tot ce este părelnic și glod liric a fost înlăturat. Marcel Mureșeanu este un ”grand viveur”, din stirpea poeților clujeni și ardeleni lansați în anii `60. Este un continuator subtil și creativ, în dulcele stil original, al poeților Aurel Ghurghianu, Alexandru Căpraru și, mai ales, Victor Felea. Nostalgic până la paradigma unei melancolii înveșnicite de interogații, Marcel Mureșeanu a dus poezia română până la esențele sublime și subliminale. Este unul dintre cei mai importanți poeți români în viață, iar la Cluj-Napoca este pe podium, alături de Horia Bădescu. ”Poeme decapitate” este o interogație despre sensul creației care se izbăvește printr-o lirică de foarte bună calitate și mântuitoare. Cine a atins cu organul creației înveșnicirea scrie poezii bune de un singur vers ca Marcel Mureșeanu. În prefața volumului, poetul Horia Bădescu scrie despre ”o sută de poeme decapitate sau o sută de frumoase fără corp. Mai degrabă o sută de monade lirice extrase din ganga existențială”, iar ilustrațiile care însoțesc versurile sunt opera Irinei Petraș, panseuri desenate care sunt adevărate sintagme în alb și negru despre interogațiile meditației subversive etosului cunoscut. Pe Marcel Mureșeanu îl interesează doar ”anima” celor ce se dezvăluie până la descărnare și secret lumea. Metafora este dezbrăcată cu candoare până rămâne cu adevărat în pielea goală, risipind mesaje sau letargii lirice unui cititor care se vrea ieșit din confortul poemelor clasicizante. E o nouă formă de expresie lirică, inedită și de o originalitate neașteptat de proaspătă. Marcel Mureșeanu este pasionat ca un alchimist de substanța absolută, de data aceasta lirismul purificat de ancestrale depresii și ignorate trăiri. Esența poeziei este reveria sau ținta unei emoții trăite sublim până ia chip de arhetip. Marcel Mureșeanu știe foarte bine că poezia nu este o proză în versuri și ignoranța față de metaforă este o crimă perfectă față de poezie.
”Cine ești tu? Mă întreabă ecoul” este paradigma volumului de versuri. Marcel Mureșanu duce esențializarea poemului la un singur vers și acela atât de scurt și totuși atât de suficient și plin de înțelesuri. Nu-i plac înfloriturile și derapajele semantice, ci doar ceea ce rămâne important: mesajul unicizat al autorului în simbioză cu o fraternitate congruentă a cititorului, pentru că poetul își asumă smerenia ca o cale sigură spre adevăr: ”Îngenunchez și uit pentru ce”. Carnația transcendentului este o provocare a autorului, care se redescoperă cu fiecare existență. ”Te pipăi, Doamne, ca și cum ai fi”. Marcel Mureșeanu nu scrie Haiku, forma lirică de exprimare japoneză, desi scurtă, pare prea dedicată formelor fixe și poate prea lungă. Marcel Mureașeanu compune respirații lirice scurte, concise și la esență, dar cu multe și incredibile sensuri. Aici stă secretul noului stil poetic al autorului. Poezia de un vers este testul și invenția lirică din literatura noastră Este rezervația cu care Marcel Mureșeanu îmbogățește istoria liricii noastre. ”În apele iernii se scaldă cerbii” este versul care ne cheamă la o incantație a invocării evadării din încremenitul lumii ancestrale. Comparațiile sunt surprinzătoare, te surprind originar: ”Steaua răsare pe frunza mânzului”. Glaciațiunea lumii se disipează în fața frumosului poetic: ”Ca un ghețar se topește albul meu vers”. Concizia te uimește și aduce mirare, iar ideea se contopește în emoție. Poezia este emoție și reverie la poet. ”Imaculata-i pagina nopții de iarnă”. Sunt reîntoarceri de exresii tipic avangardiste, care cu greu le poți descifra în cheie filosofică. Marcel Mureșeanu se scaldă într-un existentialism purificat de gheața timpului fluid. ”Ca o vocală, timpul străbate Universul”. Un neo-romantism suprarealist atinge cu aripa geniului versul poetului: ”Puțin amurg nu strică serii mele”. Oximoronul și paradoxurile urmăresc cititorul într-un memento criptic in nuce realității: ”Sub aripile tale se încălzește frigul”. De adevărul poeziei nu te poți disocia. ”Doar piatra dintr-un râu secat te-ascunde”. Universul liric al poetului este amețitor și dificil de încadrat într-un stil poetic anume: ”Fug punțile pe râu înspăimântate”. Deși am citit multă și de calitate poezie la viața mea, trebuie să recunosc candid, ca un personaj dintr-un roman iluminist, că poetul octogenar Marcel Mureșeanu mă surprinde și îmi este greu să-l includ într-o schemă critică sau generaționistă. Versurile lui Marcel Mureșeanu mă face să gândesc la definiția poeziei lui Nicole Labiș despre ochii de lup ce umăresc creatorul rătăcit între crengile de gheață. Este atât de proapăt, profund și surprinzător, încât mă aștept ca Marcel Mureșeanu să ne adie cu noi incantații lirice originale și originare, în maniera lui Ezra Pound. ”Poeme decapitate”, prin acest titlu, autorul ne incită, în fond ”trupul” lor este doar și numai creierul poeziei. E paradoxul pe care ni-l propune poetul să înțelegem.
Ionuț Țene
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu