Are dreptate Stagiritul când afirmă că fericirea nu se identifică cu satisfacția (ea este rodul unei vieți permanent virtuoase și al activităților serioase, care contribuie la împlinirea omului ca om). Totodată, fericirea nu este o glumă sau un joc, deoarece jocul este în esența sa inconștient (și animalelele, îndeosebi puii lor, se hârjonesc și se joacă!), însă căutarea, aflarea și savurarea fericirii, scopul suprem al indivizilor și al tuturor comunităților umane, neaparat trebuie să fie o suită de acte conștiente, întru dobândirea echilibrului lăuntric, formarea unei conduite ireproșabile și recunoașterea cu maximă bucurie a scurtelor și rarelor perioade fericite, de care oamenii au parte în această lume, sub crunta apăsare a unui timp rău și bolnav.
Cu
precizarea că, în lumea noastră ultramaterială și – deci - înrobită bogățiilor
exterioare, tot mai mulți oameni se autoamăgesc cu falsa fericire generată de
bani, putere, faimă și plăcere, care în realitate constituie o diabolică
aparență, întrucât conținutul acestor făcături este, în cele mai multe cazuri,
o dureroasă și îndelungată nefericire.
Aidoma
lui Aristotel, cinicii (în special Diogene Cinicul) puneau virtutea și
abstinența la baza fericirii umane, Epicur edifica fericirea pe plăcere și
rațiunea individuală, Epictet ne face cunoscut în Manualul, mai exact în Fragmente,
că „În sărăcie, cineva își poate duce viața fericit, pe când în bogăție și
onoruri e foarte rar fericit” (maxima 133 din BPT, Editura Minerva, București,
1977), elogiind totodată cele două vorbe, pe care – potrivit celebrului actor
grec Favorinus – tot omul „trebuie să le aibă în inimă: menține-te și
abține-te”, iar religiile în general, creștinismul în special, recomandă cu
insistență fericirea sui-generis rezultată din cumpătare și necontenita
îmbogățire lăuntrică prin credință, iubire, smerenie și renunțarea la avuțiile
pieritoare („pe care le mănâncă moliile și le fură hoții”).
Căci, ne
avertizează splendida înțelepciune japoneză, „un obiect în plus este o grijă în
plus”...
De reținut că, după cum nici viața nu este un scop în
sine (trebuie s-o acceptăm cu dezamăgirile, neajunsurile și neîmplinirile pe
care zilnic ni le servește, deoarece numai astfel, din descifrarea și
înțelegerea lor îi descoperim existenței noi sensuri mobilizatoare), nici fericirea
nu poate să fie un scop în sine. De ce? Fiindcă scopul în sine nu numai că ar
micșora și mutila valoarea universală și atotumanizatoare a adevăratei fericiri
(doar în această superbă ipostază ea este pură, imaterială și
transfiguratoare), dar i-ar distorsiona și sensul izbăvitor prin alimentarea
patimilor de felul orgoliului, egoismului și ipocriziei. Da, căci aidoma unei
mane cerești, veritabila fericire vine din lăuntricitatea armonioasă a omului
îndumnezeit/atotînțelepțit (credincios, iubitor, simplu, modest, cumpătat) și
alimentează fără întrerupere raporturile filiale cu Atotputernicul și cele
frățești cu toți semenii.
La
rândul meu, chiar la începutul articolului Nevoia
omului de fericire din 7 decembrie 2010, fac următoarea precizare: „Fericirea nu este un simplu
concept ori un ideal imposibil de atins. Ea este o năzuinţă neîntrerupt umană,
ce poate şi trebuie să fie convertită în realitate, dar o năzuinţă articulată
pe firea, educaţia şi aspiraţiile fiecărui individ în parte”. Închei articolul cu
următorul îndemn adresat ierarhilor și cârmuitorilor politico-militari: „Bisericile,
şi când spun biserici mă gândesc în primul rând la cele universaliste
(creştinism, budism, islamism), pot contribui la rândul lor la scoaterea
omenirii din actuala fundătură, prin lepădarea înalţilor prelaţi de orgolii şi
prin demararea de dialoguri interconfesionale responsabile şi eficace, nu doar
de ochii lumii, care să îndrepte bisericile înfrăţite înspre ecumenism, iar toate marile credinţe să
se apropie până la identificarea şi activarea tuturor acelor zone comune cu
mare impact asupra omenirii. Pentru că, o ştie oricine, scopul oricărei religii
este acela de a-i face pe credincioşi mai buni şi mai drepţi, în consecinţă mai
fericiţi.
La rîndul lor liderii politici şi
conducătorii militari pot contribui la această veritabilă renaştere a omenirii
prin renunţarea la ambiţii şi orgolii cu sau fără iz patriotic, respectiv prin
trecerea de îndată la dezarmare”.
Iar în textul Fericirea-n bani scăldată e-n esența ei ratată din 28 august 2016,
adaug că „fericirea se mișcă spre
împlinire în interiorul sistemului tridimensional credință-iubire-bine (un om credincios cunoaște mai lesne și mai
intens decât necredinciosul fericirea ce rezultă din înfăptuirea binelui, iar
iubirea trebuie văzută de toți muritorii ca cea mai puternică forță universală
– Iubirea e Dumnezeu și Dumnezeu e Iubire) și că sensul ei moral-umanitar de
acțiune este dinspre interior spre exterior, dinspre individ către semeni,
firește, cu inerentele întoarceri și autoreglări ale focarului de iradiere,
mereu însetat de atotomenesc”.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
17 feb. 2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu