PLOUĂ

Se storc sufletele morţilor din cer,

Ziua mi se pare că devine noapte,

Nu sunt anotimpuri să ajung să sper,

Că va ninge iarna să nu-mi dea dreptate.

 

Pentru mine iarna cândva era om

Făcut de zăpadă, l-am făcut femeie,

Timpul pierde anii, eu nu mai am somn

Şi dacă nu ninge, ea n-are idee.

 

De nu poţi să treci peste supărare,

Fă-ţi prieten sigur o singurătate,

Nu mai trece singur pe la fiecare,

Că numai aşa mai speli din păcate.

 

Am iubit odată într-o zi de post,

Era miercuri, vineri, sau din calendar,

Peste ani se pare că am fost un prost,

Nu că a fost bine, a fost în zadar.

 

Că astăzi în viaţă doar banul îl simţi,

Fugi în ţări străine, nu priveşti în urmă,

Să nu-ţi mai rămână mămăliga-n dinţi

Şi eşti fericită, c-ai scăpat de turmă.

 

Erau părinţi, rude, familii de neamuri,

I-ai scuipat în mintea naufragiată,

Nu-ţi mai bate ploaia, că nu mai ai geamuri,

Iar la înviere eşti neînviată.

 

La cele trăite, mi-e destulă vârsta,

Încercat de toate, eu nu am regrete,

Fulgerul din ploaie îmi fâlfâie lustra,

Cu umbre de deşte mă joc pe perete.

 

De-aceea când plouă, eu aş vrea să ningă,

Iar să fie iarna anotimp deplin,

Norul tău din suflet să nu mă atingă,

Cartuşul să aibă în loc de glonţ, vin.

 

                        CONSTANTIN MÎNDRUŢĂ

                              05.10.2024. 18.14