Stejarul cel falnic spre cer își ridică
Și brațe vânjoase, și ramuri de dor,
În trupul său plânge o lacrimă mică,
Ce urcă prin vene de sevă ușor.
Sub glie se-aud șoapte grele, suspine,
Și râuri de lacrimi ce strigă în cor,
Imploră prin frunze și ramuri divine
Să-i facă din nou luptători ce nu mor.
Să-și poarte stindardul pământului care
Jelește în taină o țară ce-a fost,
Frumoasă, întreagă în mândre hotare,
Dar care s-au frânt în dureri fără rost.
Pribegii prin codri își caută doina
În care-au pus toată iubirea din ei,
Căci țara aceasta pierdutu-și-a noima
Prin legi deșănțate, doar pentru mișei.
Și plânge iar cerul cu lacrimi albastre,
Ce curg peste ramuri rostind rugăciuni,
La noi să ajungă și-n inimi sihastre,
S-audă și lacrima celor străbuni!
Autor:
Aurelia Oancă
15.10.2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu