România. Pitorească. Eternă. Fascinantă. Oare?

E adevărat, greu de combătut: trăim pe-un picior de plai, pe-o gură de Rai. Din păcate, cu fatalismul ciobanului cu tot, la pachet. Am vrea cumva să ne asumăm un destin major, de forță, dar nu putem decât să ne raportăm la felii din trecutul câtorva exemple de virtuozitate. Parcă în prezent și-n viitor, România nu există. Decât în trecut. Vrem prin urmare să vedem fața actuală a țărișoarei, cu exemplele obișnuite, din viață. Chiar nu putem altfel? Chiar e nevoie de „voievozi” și de justițiari care să ne facă bine? Oare noi înșine n-am putea?

Dacă umbli prin țară, nu e atât de dramatic precum vezi la buletinele de știri. Vezi drumuri bune, autostrăzi începute, unele circulabile, cioturi de autostrăzi. Vezi oameni în autobuze mergând la muncă, de dimineață, coloane de mașini la intrările în orașe. Vezi, mai la primăvară, culturi frumoase, pe terenuri întinse. Nu, nu peste tot. Vezi turme imense de oi. Și, totuși, de te uiți la știri, suntem un dezastru de țară, distrusă și devalizată. Vezi natură superbă oriunde întorci capul, dar nu, aparent totul e furat și distrus. Cum e deci?

Deschidem televizorul. Aflăm că vizitele lui Iohannis în Africa au fost chiar inutile, nici o relație de colaborare n-a urmat cu vreo țară. Dar avem mercenari în Congo, de-ai lui Potra cel justițiar, imediat vor trebui aduși acasă deși s-au dus de bunăvoie, pentru bani. Victor Ponta spune că n-are cu cine vota, deci candidează, ba și că nu se mai gândește, e gata pregătit. Îi urăm scorul lui Geoană, alt infatuat. Marele economist Ciolacu ne spune: „Cât vom avea deficit anul acesta, atâtea investiții va avea România”, deși promitea investiții susținute. Doamne ferește cine conduce țara. Silvicii s-au supărat, nu vor nici restructurare, nici regimul special să le cadă, deși este evident că Statul e falit și sugrumat. Ceferiștii fac și ei scandal, opresc trenurile (260 de curse oprite), ca să doboare trenulețul. După Fitch și Standards and Poor’s au revizuit perspectiva economică a României la negativ. Încă o cădere și devenim nefrecventabili. Interesant, prin munții de știri negative, de dezastre, aflăm de la Ziarul Financiar că Românii ca oameni și firmele ro­mâ­nești stau cel mai bine în UE la gradul de îndatorare, 13% grad de îndatorare la populație, față de locul 1 Luxembourg cu 68%, 28% grad de îndatorare la companii față de 110% Olanda, 40% grad de îndatorare în sectorul privat față de 204% Olanda sau 198% Belgia. O fi de bine, o fi de rău? Între timp, un miliard de euro PNRR nu vin până nu se taie pensiile speciale, ori…nici vorbă, decizia finală o iau cei care beneficiază de acele pensii, deci Pas. Și mai înaintăm printre știrile din țară, primarul de Sinaia prins cu grup infracțional zice că e victima unui grup de interese ce vrea să pună mâna pe oraș. Alt grup, cum ar veni. Mai aducem și câte o știre pozitivă? Greu de găsit, zău… Ministrul Cseke Attila spune că s-a depus un nou Cod al Urbanismului, simplificat și mai spre oameni, potrivit căruia nu va mai fi nevoie de munți de autorizații și avize pentru o casă mică în mediul rural, decât de un proiect depus la primărie. Nici pentru o terasă, bucătărie, șură, garaj. Dar cum să te bucuri, când un preot a fost suspendat pentru că era plantat în BOR de Biserica Ortodoxă Rusă? Sau cum să nu tremure cei ce urmează să piardă (iar) alegerile pe mâna lor, mergând înainte cu un candidat gata obosit, de teamă că vor ajunge să sape la canalul Marea Neagră-Marea Caspică?

Și-acum trecem la noi, la opincă. Dar cum ar fi să oprim televizorul o săptămână? Pariu că Lumea merge mai departe și fără îngrijorarea noastră? Ba pariu că vom fi mai liniștiți? Ba ar mai putea fi urmări. O grevă a telespectatorilor ar putea avea efectul uneia fiscale. Poate televiziunile ce se bat în audiențe și fac concurs de exagerări ar primi un duș rece. Poate cu ochii limpeziți de lipsa ecranului, am privi și am vedea în jur oameni, prieteni, familie. Munți, zăpadă, păduri. Poate ne-am aminti că suntem aici de mii și mii de ani. Știți ce făceau strămoșii noștri când se dădea „cod roșu”, adică se băteau clopotele-n dungă? Fugeau în munți. În Susani aveau un sat de rezervă, unde se refugiau, în vatra veche a satului sau la una de restriște. Chiar așa, ce ne oprește să fugim în munți când nu mai duceam atâta amar de alarmism și sfârșit de lume?

 

Autor: Alexandru Ruja

Sursa: Graiul Maramureșului