9. Interinfluențe sau un „firesc”
sincronism cultural?
De
foarte multe ori m-am întrebat cum se explică formidabilele simultaneități
dintre piramidele egiptene, ziguratele mesopotamiene și enigmaticele piramide
mayașe (atenție, cu mii de ani în urmă spațiul era un concept
cosmologico-teologic absolut, comunicațiile și schimburile informaționale între
comunități erau accidentale și total nesemnificative, iar anticii în general,
indienii în special – ne informează Th. Simenschy – nu erau prea grăbiți, căci
„timpul nu joacă mare rol la ei”), tot așa cum (încă) n-am aflat explicații
rezonabile în ceea ce privește stupefiantele înrudiri/omonimii dintre mitologia
egiptenilor antici și cea a polinezienilor (în ambele, Ra este zeul soarelui!),
înrudiri despre care Alexandru Babeș ne spune doar atât în eseul Geneza zeilor (Editura Enciclopedică
Română, București, 1970): „Explicația se va găsi, poate, abia după stabilirea
originii polinezienilor”…
Ce să mai spunem despre uluitoarele concomitențe (în conținut și
formă) din filosofiile de frunte ale Antichității (indiană, chineză,
greco-romană), concomitențe sau sincronisme pe care m-am străduit să le pun în
evidență atât în precedentele capitole ale acestui amplu studiu (absolutul,
Unul, Sufletul universal, ființa, neființa etc.), cât și în articolul Asemănări și deosebiri între primele principii din filosofia
antică greacă și taoism (daoism)”.
Desigur, după ce subliniază strânsele raporturi dintre sanscrită
și limbile europene (ele au fost observate de călătorul italian Filippo
Sassetti încă din secolul al XVI-lea, ocazie cu care europenii află pentru
prima dată de existența limbii sanscrite), Theofil Simenschy nu putea să nu
precizeze că, în jurul anului 500 î.e.n., „o mare mișcare intelectuală se
produce atât în India și în Persia, cât și printre greci” (atunci apare Buddha
în India, Zarathustra la perși, Lao Zi și Confucius la chinezi, Pitagora la
greci), că gânditorii încep să-și pună întrebări de felul: „Ce e lumea în care
trăim? Are Creatorul formă sau nu? A fost lumea creată din nimic de o Ființă
atotînțeleptă, atotbună și atotputernică, a luat ea naștere de una singură
dintr-un germene etern, bunăoară așa ca oul cosmic de aur, sau a rezultat din
eterna combinare a atomilor indestructibili” (despre toate astea, iată ce spune
superba „istorie” a lui Manu: „La început lumea aceasta era cu totul în
întuneric, fără putință de a fi percepută și definită, ca și cufundată în somn.
Atunci Cel-de-Sine-Stătător, vrând să producă diferite ființe din propria
substanță, a creat mai întâi cu gândul apele și a așezat pe ele o sămânță sau
un ou. Apoi el însuși se născu în oul acesta sub formă de Brahman. După aceea,
el făcu ca oul să se desfacă în două și din aceste jumătăți formă cerul sus și
pământul jos. După aceasta își împărți propria substanță și deveni jumătate
bărbat, jumătate femeie, din care se născu Virāj, care creă pe Manu, creatorul
secundar al tuturor ființelor”), că scrierile Noului Testament sunt „de-o
originalitate unică și nimic în literatura universală nu li se poate compara”
(asemănările descoperite de cercetători „sunt departe de-a fi
convingătoare”, căci – ne face cunoscut cărturarul român – „foarte multe
dintre ele sunt nepotrivite și forțate, datorită ideii preconcepute că trebuie
să fi existat neaparat o legătură între concepțiile hinduse, în special cele
budiste, și cele creștine”) și că cele mai multe dintre înrudirile descoperite
de învățați sunt „simple coincidențe, foarte explicabile, dacă ne gândim că ele
se găsesc și la alte popoare în domeniul cugetării”, întrucât este absolut firesc (sic!) „ca omenirea
în decursul veacurilor să fi ajuns să gândească la fel asupra unor anumite
probleme, mai ales din domeniul religios și moral, atât de vast și atât de
cutreierat de gânditorii din toate timpurile și țările”.
Să fie, întreb eu, atâta de firesc acest năucitor sincronism
antic, chiar dacă Joseph Monier este încredințat că asemănările dintre
învățăturile indiene și cele europene se explică prin faptul că „mintea
omenească se repetă”, iar regele Solomon ne asigură că „nimic nu-i nou supt
soare” și că „Ce a fost, va mai fi, și ce s-a făcut, se va mai face” (Eclesiastul 1/9)?
Dacă
lucrurile la acest capitol sunt atât de firești și lesne realizabile întru
înfăptuirea unui sincronism cultural-filosofic cu totul și cu totul nedirijat
(tocmai de aceea stupefiant și inexplicabil), de ce nu există unitate de
opinii, aspirații și realități spiritual-materiale în atotputernicul globalism
al zilelor noastre, ci fiecare națiune, inclusiv națiunile din Uniunea
Europeană, continuă să-și vadă de rosturile sale identitar-istorice și
politico-sociale pe coordonatele unui specific național natural și a unui
multiculturalism artificial, așa încât – în pofida faptului că, în multe zone
ale lumii, tradiționalele granițe dintre state au devenit pur formale, iar omul
a dobândit un rang politico-integraționist (nu și financiar-economic) ce se
cuvine doar robotului cvasiuniversal – se tot adâncesc decalajele dintre interiorul
(substanțial) și exteriorul (aparențial) al omului modern, precum și acelea,
mult mai lesne sesizabile, dintre Vestul și Estul planetei noastre, respectiv
dintre popoarele (tot mai bogate și mai arogante) din Nord și cele (tot mai
sărace și mai timorate) din Sud ?…
Pentru
că, ne înștiințează marele indianist român, taman ca în cazul proverbelor
diferitelor popoare, „nu se poate vorbi de un împrumut”, cu toate că foarte
multe dintre cugetările sanscrite „își au echivalentul lor în literaturile
europene”.
În
plus, continuă Th. Simenschy, „este foarte greu de precizat unde este vreo
influență și de unde provine”, în condițiile în care „unii învățați susțin că
gândirea hindusă a influențat pe cea europeană, alții afirmă contrariul; alții
iarăși sunt de părere că între Orient și Occident a avut loc un schimb de idei
la fel ca acela de mărfuri; în sfârșit, un număr restrâns tăgăduiește orice fel
de influență de o parte sau de alta”. Înșiși grecii au vorbit deschis despre
călătoriile lui Pitagora și Platon în țările orientale, precum și despre
„influența Orientului, despre învățăturile pe care le-au primit de la Egipt sau
de la Chaldea”.
Iată de
ce concluzia învățatului român în această aprigă și interminabilă dispută este
mai degrabă prudentă decât tranșantă: „Toți au dreptate întrucâtva; greutatea
stă în a deosebi de la caz la caz aceste influențe, a le determina originea și
epoca și a stabili până unde merg”.
Sighetu Marmației George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu