Cartea pe care, în calitate de lector am citit-o cu atenție, nu numai că este voluminoasă, dar nici nu este una obișnuită. De ce? Deoarece știm că în majoritatea zdrobitoare a cazurilor, autorul (mă rog, de aia este autor) scrie el cele cuprinse între coperți: poezie, proză, teatru, interviuri, monografii, amintiri, concepții filosofice sau științifice etc.
Dar iată
că prezenta carte, ai cărei autori sunt soții apșeni Ileana și Ion Botoș
(locuiesc în Apșa de Jos, Ucraina) se abate cu bună știință de la această
cutumă scriitoricească: nu scriu ei în
mod direct, ci într-unul indirect (prin intermediul jurnaliștilor)!
Adică
s-au apucat să adune, deocamdată în acest amplu prim volum, ceea ce a apărut în
presa antebelică (primul articol este din 28 mai 1891), în cea interbelică și,
desigur, în cea postbelică despre Maramureșul de pe cele două maluri ale Tisei,
apoi – după stabilirea politico-arbitrară a noii granițe de stat – despre cele
două mari comunități maramureșene, de data asta despărțite de râul care cândva
le unea, inclusiv prin cele vreo 10 poduri interbelice (o treime pe malul
stâng, parte din România Mare sau Patria-mamă, două treimi înșfăcate pe rând,
și din cauza nebărbăției politicienilor români, de către unguri, cehoslovaci,
iarăși de unguri, apoi de ruși/sovietici și ucrainenii independenți), iar mai
nou, ceea ce înseamnă transformarea doctorului stomatolog Ion Botoș nu doar
într-un dârz și neobosit exponent al românismului transtisean (formidabil
conservat în Apșa de Jos, Apșa de Mijloc, Strâmtura, Plăiuț etc., ba chiar în
oropsita și izolata comunitate a „volohilor”, numiți „țigani albi” de
autoritățile ucrainene), ci într-o veritabilă curea de legătură dintre cele două Românii
riverane (Mare și Mică), atât prin înființarea Uniunii „Dacia”, a publicației
„Apșa” și a muzeului privat din casa sa, cât și prin intensa activitate
politico-obștească (deputat, senator), din care decurge constantul sprijin
acordat concetățenilor români, școlilor și culturii românești din Transcarpatia
(Maramureșul Voievodal), prin impecabila organizare de festivaluri (ex.
Mărțișorul), de simpozioane (axate de regulă pe istoria laică sau bisericească
a localităților și ctitoriilor, precum mănăstirea Peri, din Maramureșul
Voievodal) și de concursuri în nobila limbă română („Mihai Eminescu”, „Grigore
Vieru”), nu în ultimul rând prin interviurile acordate, memoriile adresate
oficialilor români și ucraineni, strânsele legături culturale cu personalități
și instituții din Țara-mamă (în principal cu județele Maramureș și Satu Mare,
dar mai ales cu Bihorul, întru cinstirea memoriei marelui și curajosului
diplomat Mihai Marina, originar din Apșa de Jos), respectiv cu comunitățile
românești înstrăinate de politruci (toate localitățile cu români din
Transcarpatia, Bucovina de Nord și Odesa, ba chiar din Ungaria și Serbia).
Astfel
stând lucrurile, deci plămădindu-și faptic acest op (firește, împreună cu
familia, în principal cu soția, dar și cu rudele, prietenii de idei și
cunoscuții inimoși), nu-i deloc suprinzător (surprinzător și regretabil era
dacă n-o făcea!) că s-a ostenit să adune între coperțile unei cărți generoase
multe dintre textele (posibil chiar toate) scrise de diverși jurnaliști (Ioana
Lucăcel, Loredana Ionaș, Mircea Crișan, Cornel Cotuțiu, Ion Burnar, I.J.
Popescu, Florentin Năsui etc.) și apărute în numeroase publicații (Graiul Maramureșului, Gazeta de Maramureș, Crișana, Gazeta de Satu Mare, Familia română,
Răsunetul, Zorile Bucovinei ș.a.), texte care-i imortalizează pilduitoarele
fapte în mult mai mare măsură ca vorbele.
Indiscutabil
că mai ales prin difuzarea cărților, Ion Botoș poate să spere că-i va converti
la crezul său pe cât mai mulți români de azi și de mâine, lui potrivindu-i-se
ca o mănușă patrioticele versuri (nițel adaptate) ale lui Ienăchiță Văcărescu:
„Urmașilor mei Botoșești/Las vouă moștenire:/Creșterea limbii românești/Și-a
patriei cinstire”...
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu