Evanghelia de duminică: Vindecare prin rugăciune și post

Duminica a 4-a din Postul Mare (a Sfântului Cuvios Ioan Scărarul) Marcu 9, 17-32

În vremea aceea a venit un om la Iisus, zicându-I: Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Şi, oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. Atunci Iisus, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine. Şi l-au adus la El. Dar duhul, văzându-L pe Iisus, îndată l-a zguduit pe copil, iar acesta, căzând la pământ, se tăvălea spumegând. Şi l-a întrebat pe tatăl copilului: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: Din pruncie. Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă ca să-l piardă. Dar, dacă poţi să faci ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi. Iar Iisus i-a zis: Dacă poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede. Şi îndată, strigând, tatăl copilului a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele! Iar Iisus, văzând că mulţimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el! Şi, răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, iar el s-a sculat în picioare. După ce a intrat Iisus în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? El le-a zis: Acest neam de diavoli cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post. Şi, ieşind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să ştie cineva. Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, iar după ce-L vor omorî, a treia zi va învia. Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe.

Vindecarea fiului lunatic și pomenirea Sfântului Ioan Scărarul ne reamintesc de importanța deosebită a două mijloace salvatoare, la îndemâna tuturor, pentru a ne proteja și a ne vindeca de bolile sufletești și trupești care pot cădea asupra noastră: rugăciunea și postul. Sunt recomandate de Mântuitorul Însuși, după cum citim în pericopa evanghelică a zilei, dar sunt pomenite și de autorul sfânt al Scării, una dintre scrierile cele mai cunoscute ale spiritualității ortodoxe.

Mântuitorul Iisus Hristos – Dumnezeiescul Vindecător

Pentru o bună înțelegere a mesajului evanghelic din această duminică, este util să amintim, mai întâi, că o treime din minunile Mân­tuitorului Iisus Hristos o reprezintă vindecările. În limba greacă, chiar cuvântul pe care în română îl traducem prin „Mântuitorul”, și anume Σωτήρ (Sotir), ca și ver­bul σῴζω (sozo), tradus prin „a mântui”, este derivat de la rădăcina σω, care arată starea de „teafăr și ne­vătămat”, „sănătos”, „intact”. Astfel, sensul de bază al cuvântului Σωτήρ – „Mântuitorul” se referă la „cel care te aduce la starea de teafăr și nevătămat”. Drept urmare, este firesc ca dicționarele limbii grecești să înregistreze, întâi de toate, sensul de „salvatorul”, „vindecătorul”, termenul fiind utilizat de scriitorii antici cu înțelesul de „salvatorul din primejdii și boli” (v. Bailly, 2020, lit. Σ).

Acest sens de bază se poate observa foarte bine și în cuvântul latinesc echivalent, anume Salvator. În Vulgata întâlnim acest cuvânt, de pildă, la II Petru 1, 1 („Simon Petru, slujitor și apostol al lui Iisus Hristos, cel ce prin dreptatea Dumnezeului nostru și a Mântuitorului Iisus Hristos…”), iar pentru cuvintele „Mântuitorului Iisus Hristos”, în varianta latină avem „Salvatoris Iesu Christi”. Așadar, cu toate că, de multe ori, suntem tentați să ne gândim la mântuire ca la un proces care se petrece exclusiv dincolo de această viață pământească, observăm că, de fapt, actul mântuirii este un deziderat al vindecării noastre la timpul prezent, Mântuitorul fiind Vindecătorul, Cel ce îl face pe om sănătos, Cel ce îl aduce pe om la starea de teafăr și nevătămat. Așadar, mântuirea sufletului înseamnă, întâi de toate, vindecarea lui.

În același înțeles, Sfântul Macarie Egipteanul îndeamnă la credință în puterea vindecătoare a Mântuitorului Iisus Hristos, când spune: „De ai crede că rănile cele veșnice și nevindecabile ale sufletului nemuritor și bolile sale cauzate de viciu sunt vindecate de Hristos, tu ai crede că El poate să vindece și relele și bolile trecătoare ale trupului, și numai către El ai alerga, trecând cu vederea leacurile și îngrijirea doctorilor. Dat fiind că Acela Care a făcut sufletul a făcut și trupul, Cel ce vindecă sufletul cel nemuritor, Acela poate să vindece și trupul, bolile și suferințele cele vremelnice” (Cincizeci de omilii duhov­nicești, XLVIII, 4, în PSB 34, 1992, p. 277).

Calitatea de Tămăduitor a Mântuitorului este reflectată, de asemenea, în slujbele Bisericii, ca, de exemplu, în „Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos”, așa cum rostim în Icosul al 10-lea: „Iisuse, dă-mi tămăduire mie, celui ce-Ți cânt: Aliluia!”, dar și în acest fragment din rugăciunea de la sfârșit: „Cu pătimirile Tale, vindecă patimile mele! Cu rănile Tale, tămăduiește rănile mele…”.

Postul și rugăciunea în Scara Sfântului Ioan

Demonii care-l chinuiau pe fiul lunatic vindecat de Mântuitorul n-au putut fi alungați de ucenici, pentru că nu erau înarmați cu rugăciunea și cu postul. E ușor de presupus că și astăzi acest „neam” bântuie sufletele vulnerabile, iar leacurile sunt aceeași: rugăciune și post! De aceea, în cele ce urmează, vom selecta câteva învă­țături despre aceste două arme din Scara Sfântului Ioan, pomenit astăzi, însoțite de scurte comentarii.

Mai întâi, Sfântul Părinte face o constatare generală: „Starea ta lăuntrică ți-o arată rugăciunea!” (XXVIII, 38). Adică, prezența sau lipsa ei se vădește în felul de a fi și de a te manifesta în relațiile cu semenii. Acest „diagnostic” ne amintește de o frumoasă descriere făcută de medicul Alexis Carrel, laureat al Premiului Nobel, în cunoscutul „Eseu despre rugăciune”, publicat în Reader’s Digest, ian./1941: „Oamenii care se roagă în mod serios se caracterizează prin perseverență în împlinirea obligațiilor, printr-un simț al datoriei și al răspunderii avansat, prin mai puține căderi și păcate și printr-o anumită bunătate faţă de ceilalți… Astfel, rugăciunea îi marchează pe practicanții ei cu o caracteristică particulară: castitate în privire, calm în atitudine, bucurie senină în expresie, curaj în conduită și, când nevoia o cere, jertfa de sine a soldatului sau martirului”.

De reținut și îndemnul Sfântului Ioan Scărarul pentru atunci când suntem solicitați să ne rugăm pentru alții: „Nu refuza, când ți se cere să te rogi, chiar dacă n-ai dobândit rugăciunea. Căci credința celui ce o cerea pe aceasta a mântuit de multe ori pe cel ce se roagă cu zdrobire de inimă” (XXVIII, 40). Iar Sfântul Părinte Mărturisitor Dumitru Stăniloae comentează astfel acest îndemn: „Nu numai cel pentru care ne rugăm câștigă, ci și noi câștigăm din aceasta: încrederea aceluia în rugăciunea noastră ne obligă și ne dă putere să ne facem vrednici de ea” (Filocalia, IX, 2013, n. 892).

Mintea postitorului se roagă cu trezvie

Cu privire la post, Sfântul Ioan vine cu îndemnuri și descrieri practice, pe înțelesul tuturor, ca, de pildă: „Stăpânește-ți pântecele până nu te stăpânește el și atunci te vei înfrâna cu rușine“ (XIV, 14). Acest îndemn ne amintește de remarca realistă a Sfântului Ioan de Kronstadt, des invocată de mulți alți Părinți ai Bisericii: „Trupul este o bună slugă, dar un rău stăpân!”.

Merită atenția noastră și această zicere a Sfântului Ioan Scărarul: „Mintea postitorului se roagă cu trezvie!” (XIV, 16). În același capitol, Sfântul Părinte face, apoi, un superb elogiu postului: „Postul este o silire a firii și o tăiere împrejur a dulceții gâtlejului, curmarea aprinderii, alungarea gândurilor rele și eliberarea visării, curăția rugăciunii, luminătorul sufletului, paza minții, înmuierea învârtoșării, ușa străpungerii, suspinul smerit, zdrobirea veselă, încetarea multei vorbiri, începutul liniștirii, străjerul ascultării, ușurarea somnului, sănătatea trupului, izvorul nepătimirii, iertarea păcatelor, ușa și desfătarea raiului“ (XIV, 31).

Una dintre cele mai grele înfrânări: postul de vorbe

În această privință, Sfântul Ioan Scărarul ne atenționează, în același stil simplu, concis și explicit: „Multa vorbire este catedra slavei deșarte, semnul neștiinței, ușa clevetirii, călăuza glumelor deplasate, slujitoarea minciunii, risipirea străpungerii, născătoarea trândăviei sau pricinuitoarea ei, înaintemergătoarea somnului, împrăștierea minții, pierzătoarea pazei de sine, răcitoarea căldurii (iubirii), întunecarea rugăciunii…” (XI, 2). În contrast, „tăcerea este maica rugăciunii, izbăvirea din robie, păzirea focului (iubirii), supraveghetoarea gândurilor, straja în fața vrăjmașilor, închisoarea plânsului, prietena lacrimilor, dușmana îndrăznelii, înso­țitoarea liniștii, potrivnica plăcerii de a te face învățător, adaos de cunoștință, urcuș tainic” (XI, 3). Apoi, concluzionează: „Cel ce-și cunoaște greșelile își înfrânează limba. Iar vorbărețul nu s-a cunoscut încă pe sine cum trebuie!” (XI, 4).

De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede!

Auzim adesea remarci de genul „Ştiu că rugăciunea și postul sunt folositoare, dar, nu știu de ce, eu nu prea pot nici să mă rog, nici să postesc…”. Posibil ca noi înșine să fi rostit aceste cuvinte sau să le fi avut în gând măcar. Desigur, cauzele sunt tot atâtea, câte cazuri sau suflete. Dar este una comună tuturor: slaba credință! Pentru că, iată, avem acest mesaj și această încurajare de la Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „De poți crede, toate sunt cu putință!”. De aceea, să ne rugăm asemenea ucenicilor Mântuitorului: „Doamne, sporește-ne credința!” (Luca 17, 5), ca să înțelegem și să prețuim cum se cuvine și rugăciunea, și postul, dimpreună cu toate celelalte căi și daruri spirituale care ne oferă, deodată, vindecare de neputințe și mântuire sufletelor noastre.

Autor : Pr. prof. dr. Vasile Gordon – 22 Martie 2026