Viața cu numele poetului

                                 de Gheorghe Pârja

Astăzi ne aducem aminte de poetul, profesorul Ioan Moldovan, unul dintre întemeietorii optzecismului liric și unul dintre poeții de seamă ai literaturii contemporane. S-a născut în 21 martie 1952, în Mureșenii de Câmpie. Studii gimnaziale la Cluj. Absolvent al Facultății de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai”, secția română-latină. În studenție a fost redactor și secretar de redacție al celebrei reviste „Echinox”. A fost timp de trei decenii redactor-șef și director al revistei „Familia” din Oradea. Este autor al multor volume de versuri, bine primite de critica literară, dar și de cititori. Despre opera lui au scris nume de rezonanță ale criticii literare românești. S-a vorbit despre euforia concretului și umanizarea inspirației în lirica lui Ioan Moldovan.

A avut, și are, profunde legături cu Maramureșul. A fost profesor la Cavnic, Baia Sprie și Baia Mare (1976 – 1989). Băimăreanca Petronela Pantiș i-a devenit soție. Au doi fii: Rareș și Vlad. În perioada maramureșeană, Ioan Moldovan a fost o prezență de referință pe ecranul poeziei din Nord, în primul rând prin operă, dar și prin participarea la dezbateri și întâlniri literare. Am fost buni prieteni. Am locuit pe aceeași stradă în Baia Mare, dar venea des la Desești, așezare de care s-a legat până la transfigurarea ei în poezie. A fost un susțină­tor al publicațiilor care apăreau în Maramureș. În semn de prețuire, pentru om și operă, am scris prin vreme texte de apreciere despre el. Că în lumea asta cutreierată de multe insomnii, poetul Ioan Moldovan a țesut discret mănuși moi și liliachii pentru sufletele care se nasc în oglinzi.

A construit, ca un Amphion, o rază pe care a sădit-o în adâncul sângelui. Acest poet izvorât din sunete grele s-a ivit printre noi din amănuntul unui timp, într-o duminică de peste an, când înflorește molatec trifoiul. Era o seară sau poate era o haltă în afara timpului, când l-am întâlnit pe Ioan Moldovan pe o stradă tânără din Baia Mare, pe marginea căreia locuitorii plantau arbori de tuia. Era o stradă îmbietoare ca un poem șlefuit. Păsările nu aveau unde se odihni, de aceea locuiau în poem ca într-o colivie cu ușa deschisă. Când poetul le ducea dorul, mai publica un volum de versuri prin care punea nume vieții. Corbii de duminică treceau deasupra antenelor. Ion obișnuia să umble prin oraș cu viața de mână. Sau mi se părea mie că memoria lui îi era o bibliotecă umblătoare.

Cert este că întâlnirile noastre, pe strada cu arbori ornamentali, semănau leit cu două pagini de carte. Sau erau ca două cărți. Pe care le răsfoiam în tăcere, ne defrișam destinele. Râvneam și noi spre marile plantații. Ne minunam de lucrurile simple. Câteodată mă închipuiam un haiduc printre îngeri, să le fur aripile și să le dărui poetului. Să fie semnul prețuirii. Priveam spre orizonturile unor mari poeți, pe care-i plimbam pe strada Transilvaniei. Chiar dacă se numeau Rilke, Trakl, Rimbaud, Baudelaire, Borges, ori prietenii noștri Nichita, Alexandru, Pituț, Blandiana… Cu toți aveam discuții aprinse. Când ajungeam în casă, Ioan scotea din credenț câte un poem ca o pasăre zburătoare.

O, câtă metafizică în poemele sale! Am decantat stări lirice care nu pot fi percepute ușor cu simțurile noastre, depășind cadrul realității. Dese­nând euforia altui concret. Da, îmi aduc aminte când strada Transilvaniei, din Baia Mare, a rămas văduvă de un mare poet, chiar eu, cu brațele mele de cosaș i-am urcat cărțile în mașina care-l ducea spre Oradea. Unde Ioan Moldovan și-a construit o excelentă statură la conducerea celebrei reviste „Familia”. Îmi vin în minte numele a doi prieteni, poeți care au iluminat spiritul nou al poeziei în Maramureș. Este vorba despre poeții Mircea Petean și Aurel Pantea, lângă care Ioan Moldovan strălucește în egală măsură. Triada poetică amintită mai sus a propus o altă viziune despre acest spațiu. Noi, cei rămași aici, le rămânem datori.

Reiau aceste gânduri la o răscruce de suflet, despre un om ales, un mare poet și un admirabil profesor prin licee maramureșene. Amprenta lui pedagogică, culturală este în destinul multor elevi, astăzi oameni stăpâni pe meseriile lor. Foștii lui elevi poartă o profundă recunoștință pentru dascălul de excepție care a fost. Mai ales cei de la actualul Colegiu Național „Mihai Eminescu” din Baia Mare. Cu el și când nu mă vedeam eram împreună. În urmă cu ceva ani am petrecut Sfintele Paști la Desești. Ne-a trecut pragul casei printr-o curte plină de păpădie. Am ciocnit ouă roșii și am depănat amintiri. Cred că a fost ultima oară când ne-am întâlnit la o masă.

Atunci și-a adus aminte de acele păsări ciudate văzute la Desești, pe care le-a ascuns în poeme. A fost distins cu numeroase premii. În anul 2016, i s-a decernat Marele Premiu „Nichita Stănescu” al Serilor de Poezie de la Desești. De care a fost foarte mândru, deoarece era în suita unor mari poeți români și europeni care au dobândit acest premiu pe covorul de iarbă. Numele lui este scris pe zidul casei mele părintești. Dacă ar fi lângă mine l-aș întreba: Ioane, cum a trecut timpul? „Nerușinat de repede, lumina fugărind lumina”, mi-ar fi răspuns. S-a stins din viață în urmă cu doi ani. Volumul lui de debut „Viața fără nume” a devenit prin vreme viața cu numele poetului.

P.S. Marți, 31 martie, la Colegiul „Mihai Eminescu” din Baia Mare, unde Ioan Moldovan a fost profesor, va fi omagiată personalitatea lui, alături de cea a poetului Nichita Stănescu, născut în această zi de martie.