Guvernul Bolojan, prin vicepremierul Oana Gheorghiu, a pus pe masă o ”listă exploratorie” care include vânzarea suplimentară a 5-10 procente din Hidroelectrica (evaluate la 3 până la 6 miliarde lei), 5-7 procente din Romgaz și pachete similare la Transgaz.
Este exact același model brevetat de guvernele
românești din ultimii 20 de ani: listare minoritară inițială, urmată de diluare
perversă, insiduoasă, prin majorări de capital și oferte secundare (SPO). Promisiunea
”statul rămâne majoritar confortabil” sună foarte cinic, pentru că istoria
recentă a demonstrat de fiecare dată că majoritatea se erodează treptat, iar
controlul strategic se pierde.
Cazul Hidroelectrica este definitoriu și ar trebui
să fie un semnal de alarmă, nu o ocazie de a umple găurile de la bugetul de
pensii și salarii. Hidroelectrica a fost listată în 2023 cu un pachet de circa
20 la sută, iar statul a rămas cu diferența de 80 de procente. Compania produce
aproape toată energia hidro a României, asigură stabilitatea sistemului
energetic, balansează rețeaua și este VITALĂ pentru securitatea națională în
contextul tranziției verzi și al riscurilor geopolitice.
În 2025 a generat un profit net de circa 3.37
miliarde lei și a distribuit dividende de 3.3 miliarde lei (de unde statul a
încasat peste 2.6 miliarde). Capitalizarea a depășit 70 de miliarde lei. Este o
companie viabilă, profitabilă și listată deja la bursă. Adică exact genul de
activ strategic pe care statul ar trebui să-l protejeze cu un control de 80-90
de procente, nu să-l dilueze pentru a umple găurile bugetare.
O vânzare suplimentară ar reduce participația la
70-75 de procente și ar deschide ușa pentru fix aceleași potlogării care au
distrus controlul la Petrom, Transgaz și Transelectrica.
Modelul s-a repetat cu o precizie matematică. La OMV
Petrom, statul deținea toate acțiunile în 2004. Vânzarea inițială către OMV
(33.34 la sută) plus majorarea de capital a adus controlul privat la 51 de
procente. Ulterior, cedarea gratuită a 20 de procente către Fondul Proprietatea
și vânzările ulterioare au lăsat statul cu sub 20 la sută – o poziție
minoritară umilitoare.
La Transgaz, acțiunile statului s-au diluat de la
peste 85 la sută la circa 58-60 la sută prin majorări de capital și SPO-uri succesive,
sub pretextul investițiilor. La Transelectrica, listată în 2006 cu 15 procente,
diluarea prin ne-subscriere proporțională a redus participația la circa 58-59
la sută. În toate cazurile, investitori inițial ”nesemnificativi” (fonduri de
pensii, investitori străini de tip BlackRock sau Vanguard) au câștigat
influență disproporționată. Ei au cerut dividende agresive (peste 80-90 din
profit), au blocat investiții strategice pe termen lung și au prioritizat
profitul bursier în detrimentul securității energetice.
Statul a ajuns literalmente la mâna investitorilor,
pierzând capacitatea de a impune decizii strategice, în interes național.
Exact același scenariu se profilează acum. Bolojan
susține că ”statul păstrează controlul majoritar” al companiilor vizate, dar
ignoră istoricul României în materie de listări la bursă. După prima diluare
vor urma inevitabil majorările de capital (Hidroelectrica are nevoie masivă de
investiții în stocare, pompe de acumulare, retehnologizări), iar bugetul ținut
pe ”respirație artificială” nu va putea subscrie proporțional. Drept rezultat,
acțiunile deținute de stat vor fi erodate lent, dar sigur. Banii obținuți
(câteva miliarde de lei) se vor consuma pe cheltuieli curente, pensii sau
deficit, nu pe energie strategică.
Nevoia acută de lichidități a guvernului Bolojan
(oricât ar fi de presantă) nu poate fi pusă în balanță cu interesul național pe
termen lung. Securitatea energetică nu se negociază la bursă. O companie care
asigură independența energetică ”curată” la prețuri rezonabile nu poate fi
tratată ca un simplu activ lichid de vânzare rapidă.
Guvernul Bolojan repetă greșeala fatală a
predecesorilor, la presiunea investitorilor străini din UE și SUA. Premierul
sacrifică suveranitatea pe altarul cifrelor bugetare de moment. Hidroelectrica
nu este nici pe departe o ”gaură neagră”, ci pilonul energetic al României. A o
dilua treptat înseamnă a transforma un activ strategic într-o vacă de muls pe
termen scurt (pentru guvern), respectiv o vacă de muls pe termen lung pentru
investitori.
Fără plafon legal ferm de minimum 75-80 la sută
pentru companii energetice critice și fără fond suveran care să reinvestească
banii, acest ”model brevetat” de guvernele post-decembriste va duce inevitabil
la același rezultat: statul român, odată proprietar absolut, va ajunge
spectator minoritar în propria securitate energetică.
Așa că în acest caz punctual, demersul PSD de a
împiedica diluarea participării statului în companiile de interes național este
pe deplin justificat.
Autor:
Adrian Onciu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu