În România, costurile oricărei crize sunt plătite de sărăcani. Acesta este unicul model de gestionare a crizelor, fie că e vorba de deficite bugetare, fie că e vorba de criza carburanților. Inclusiv deficitul bugetar a fost cauzat nu de „pomeni” sau de „cheltuieli excesive bugetare”, așa cum spune narațiunea dominantă, ci de refuzul obstinat de a schimba modelul fiscal al României și aranjamentul socio-economic.
Lucrurile sunt mult mai simple decât par. România produce un
anumit venit (PIB). Două întrebări contează: cum fiscalizezi acest venit și cum
îl împarți (între capital și muncă). Atât fiscalitatea cât și redistribuția
sunt gândite în România pentru a fi profitabile investitorilor străini,
capitalului străin, multinaționalelor etc. Celor puternici care extrag profit
maximal de aici cu costuri minimale (la costuri minimale intrând atât salariile
plătite cât și taxele datorate). Modelul acesta e vechi și e susținut de BNR,
pe logica neoliberală a „avantajului competitiv” al României care ar consta în
taxe mici, forță de muncă ieftină, „atragerea investitorilor străini”,
retragerea statului din economie. Acest model anume a dus la inegalitățile din
prezent, la o rușinoasă convergență a costului vieții cu media UE, în
condițiile în care convergența salariilor este o glumă proastă, la a avea un
standard de viață nu departe de vecini care nu fac parte din UE, precum și la
migrația devastatoare. Aceste afirmații sunt ușor de verificat. E suficient să
ne uităm pe datele de la Eurostat cum anume gestionează, spre pildă, Cehia sau
Polonia cele două aspecte: fiscalitatea și redistribuirea PIB-ului, să vedem
diferențele majore față de „modelul românesc.”
Când se ajunge la criză, modelul nu se reformează, ci se
ranforsează. În deficit, sărăcanul plătește gloaba. Costurile deficitului sunt
puse, adică, pe omul de rând, cu taxe noi, impozite crescute, inflație, costuri
mărite pentru servicii de bază (asigurări de sănătate), comprimarea unor
servicii publice (educație). Pentru capitalul străin, dimpotrivă: și taxele
minimale anterioare sunt eliminate.
În criza carburanților, care riscă să devină istorică, tot
omul de rând trebuie să suporte mare parte din povara costurilor. Pentru că e
„deficit”, statul nu vrea să se atingă de adevărata cauză a prețului exagerat
(încă dinainte de criză): acciza + TVA. Acciza e soluția leneșă a statului de a
taxa, de fapt, cetățeanul, în plus față de celalalte taxe și impozite, pentru a
evita reformarea cadrului fiscal și impozitarea capitalului străin. Acciza pe
carburanți nu are legătură cu carburanții, ci cu o manieră comodă de a aduce
bani la buget. Efectele nocive ale acestui model antisocial de a gândi
completarea veniturilor bugetare se văd acum, când guvernul nici nu vrea să se
gândească la scăderea accizei și a TVA (așa cum au făcut-o alte țări europene),
tocmai pentru că e în deficit și se bazează pe aceste surse de finanțare
prelevate de pe spinarea deja jupuită a cetățeanului.
Dar în criza carburanților este vizibilă și cealaltă dogmă
apărată cu fanatism de borgii catedralei mântuirii capitalului străin, aka BNR:
dogma „privatului”. Deși e evident că, în actualui context geopolitic și în
actuala criză a carburanților, energia e chestiune de siguranță națională,
absolut nimeni nu-și propune să redobândească controlul asupra resurselor
vitale proprii. Dacă nu naționalizarea, în orice caz redobândirea controlului
asupra OMV ar fi măsura minimală.* În lipsa oricărei discuții despre o astfel
de măsură, discursul despre amenințarea rusă e țățism, pălăvrăgeală, vrăjeală
pentru proști. Pentru că, în acest caz, înseamnă că, de fapt, „amenințarea
rusă” e redusă la riscul pus de Rusia capitalului străin prezent aici, iar nu
asupra țării.
Menținerea actualului model înseamnă păstrarea României la
statutul de semi-periferie de extracție pentru capital. Crizele succesive, din
ce în ce mai grave, reconfirmă hotărârea decidenților de a menține, co costuri
sociale tot mai mari, acest statut. Astfel, România nu e o țară cu interese
proprii, ci o garnizoană care păzește fluxurile de resurse și capital pentru
alții. De aceea vom plăti, în continuare, prețuri mari la pompă.
*Redobândirea controlului asupra petrolului propriu nu este
soluție magică și nu ar reduce costul benzinei la 1 leu pe litru, ci îți dă o
marjă de manevră mult sporită și capacitatea de a fi minimal autonom față de
șocurile externe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu