„Presa (bună sau rea) trebuie lăsată să-și vadă de treabă!”

 

Sunt jurnalist din vechea gardă, sunt dintre aceia care au prins perioada de aur a presei scrise postdecembriste, când în Maramureș erau trei cotidiane, câteva săptămânale, televiziuni și posturi de radio de toate culorile și opțiunile, dar toate într-o firească emulație. Nu eram adesea de acord cu ce spun ceilalți, dar nu ne bucuram de răul lor. Fiecare se exprima cât putea mai bine, căutând să fie cât mai corect, mai pe placul publicului. Pentru că această diversitate ținea de salubritatea intelectuală a mediei. Atunci chiar se vorbea de profesionalism. Am semnat și am solidarizat, de câte ori a fost cazul, cu confrați din presă care au avut probleme de diverse feluri. Chiar dacă nu am fost prieteni, chiar dacă nu i-am simpatizat. Dar era vorba de principii și de solidaritate de breaslă. Pe vremea aceea, așa cum era firesc, dacă derapai, te alegeai cu un proces. Dacă erai bun, rezistai, dacă nu, te auto-eliminai așa cum era normal într-o economie de piață. Până la urmă, și presa este o afacere a cuiva, iar produsul media este o marfă. Care se cumpără sau nu, în funcție de regulile pieței. Publicul, cumpărătorul, consumatorul rămân barometrele, reglează piața. Nu deciziile unor oameni numiți politic în funcții pentru care nu știu dacă sunt pregătiți.

Presa (bună sau rea) trebuie lăsată să-și vadă de treabă. Că, dacă nu e profesionistă, singură se auto-sabotează, moare pe limba ei. Există instituția telecomenzii, pe care e stăpân fiecare telespectator. Îmi amintesc că, în Maramureșul anilor ’90-2000, au rezistat doar demersurile media profesioniste. Toate excesele s-au autoanihilat. Punct. Așa ar trebui lăsată piața media să-și autoregleze ritmul, regulile...

Într-un regim democratic, presa este – sau ar trebui să fie – câinele de pază al democrației, ar trebui să ciupească oamenii aleși ori numiți atunci când derapează. Să contrabalanseze laudele deșănțate ale unor instituții media care-mi prezintă toată nebunia ultimelor luni ca fiind spre binele țării și, implicit al meu. Cum naiba, când acesta este regimul de la care am primit cele mai multe palme: de la pensia mamei tăiată, la sporul meu de doctorat făcut țăndări; de la reducerea voucher-erelor de vacanță, la subfinanțarea cronică a instituției pe care o conduc; de la prețurile explodate, la umilința intelectualilor. Și câte altele!

Da, eu vreau să văd și știri despre mersul pe lângă covor, despre amețitorul limbaj al președintelui, despre lipsa diplomelor lui, despre aroganța premierului, despre baraje secate și despre vânzarea fabricilor la ucraineni, despre nesfârșiții bani aruncați într-un război care nu ne aparține, despre sinecuriștii cu ifose. Că pe cele laudative le văd destul la majoritatea celorlalte posturi. Care... și ele au datorii. Și la care am văzut limbaj deșănțat și grețos la adresa celor pe care nu-i iubesc, dar pe cine a interesat? A taxat cineva asta?! Mă uimește fragila reacție și solidaritate a mediei, la închiderea unei televiziuni.

Și mai e ceva, care-mi frânge puțin firul logic: cum e posibil ca niște terți, numiți politic să desființeze... așa... dintr-un condei o firmă cu 300 de angajați? Nu e vorba de a fi fanul cuiva sau apărătorul altcuiva (pentru că încerc să privesc cât pot de obiectiv din perspectiva presei pe care am învățat-o la școală și în ani mulți de teren), ci de a înlemni în fața unui precedent îngrozitor.

Brusc mi se face dor-fior de Radio Europa Liberă, pe care-l ascultam pe furiș și pe întuneric...

Dana GAGNIUC BUZURA