Nu mai este un secret pentru nimeni faptul că, Mihaela CD, a parcurs toate treptele unei lungi, bogate și apreciate cariere literare de calitate, abordând cu un talent excepțional toate speciile și genurile literare. Mai mult decât atât, este de necontestat faptul că, fiind la apogeul carierei sale în slujba lui Callioppe, muza scriitorilor dar și fiica lui Zeus din mitologia greacă, mai are încă multe de arătat și ne va mai delecta, sper, încă mult timp de-acum încolo, cu realul său talent.
Astfel, autoarea “navighează”, cu succes, sprijinindu-se
pe dragostea pentru literatură, indiferent de forma acesteia, atât pe “luciul
undelor” genului liric, cât și pe cele ale genurilor epic și dramatic, de la
poezie la proză, de la proză la nuvelă, performând cu o nonșalanță de invidiat și
pe teritoriul maximelor și al aforismelor.
Aceste considerații sunt în totalitate validate de opera
prolificei autoare Mihaela CD pe care o cunoaștem cu toții, sau măcar o bună
parte dintre noi, cititorii, drept un
caracter solar, exploziv, extrovertit, dar care, paradoxal, ne arată de atâtea
ori în creațiile sale, o sensibilitate, o timiditate, un rafinament care
definesc o stare de introspecție emblematică specifică spiritelor alese,
uimindu-ne la fiecare apariție editorială, cu un nou „ceva” inedit și unic,
produs de necontestat al talentului său de geniu, care potențează creația sa de
excepție.
De aceea, considerându-mă, cu modestie, un fin consumator
al literaturii de calitate, am simțit un fior sufletesc asemănător celui al unui
copil care află că va vizita un magazin de dulciuri, în momentul în care
scriitoarea Mihaela CD m-a invitat să-i fiu alături în acest demers literar, scriind
aceste rânduri, cu ocazia unei noi apariții editoriale, intitulate sugestiv “Furtunile sufletului”.
În speranța că voi reuși să schițez, prin aceste rânduri,
măcar un scurt crochiu luminos al caracterului complex, al talentului literar
și al valoroasei sale opere literare, am purces la gândirea și scrierea acestei
prezentări de carte, nădăjduind că demersul meu va dezvălui măcar câteva
crâmpeie de caracter, de geniu și de lumină, din complexitatea personajului.
În cea mai recentă creație literară a Mihaelei CD ce
poartă titlul de,, “Furtunile sufletului”,
este adus un ales omagiu distinșilor săi părinți, Zamfira și Cornel, trecuți la
cele veșnice, mult prea repede.
Trebuie să-i onorăm întotdeauna pe părinții noștri care
nu mai sunt alături de noi, iar autoarea abordează acest demers literar așa cum
ne-a obișnuit, cu delicatețe, cu rafinament, frazele ales meșteșugite izvorînd
direct din candela sufletului său atât de mare. Fiecare idee,
propoziție sau frază acționează ca un balsam vindecător, deoarece oferă o
putere care vine din interior și în același timp acționează asupra mentalului
cititorului, aducându-l într-o stare de introspecție la adresa vieții, vai, atât
de trecătoare, în care firul acestei călătorii duce inevitabil la un
deznodământ pe care îl cunoaștem cu toții.
Frazele se adună într-un șuvoi cald, care
denotă complexitatea propriilor simțăminte, au propria lor putere specială,
exprimând cu acuratețe dragostea autoarei față de părinții care îi lipsesc atât de mult. Firul curgător al narațiunii,
constituindu-se într-un fel de mesaj cifrat, dar de suflet al Mihaelei CD, este
acela că, indiferent de inevitabilul pe care nu-l putem evita, noi, muritorii
de rând rămași după moartea părinților noștri nu vom fi niciodată
despărțiți de aceștia prin actul pur
fiziologic, însă da, vom suferi de durerea pierderii lor, dar vom rămâne uniți cu
aceștia prin iubire veșnică, în aceiași măsură în care vom fi mângâiați de memoria, iubirea și frumoasele amintiri pe care
noi le purtăm în inimă, mesajul transmis de autoare fiind deosebit de clar,
dragostea nu se stinge, doar își modifică forma.
Ce versuri exprimă mai bine ideea că moartea nu
reprezintă un moment de încetare a iubirii și de despărțire, ba dimpotrivă, decât
următoarele versuri:“Lăsa-vom astă lume,
dragi părinți,/ Vom veni în veșnicie
să ne regăsim,/ Dar până la întâlnire
curg fierbinți,/ Doruri, prin gânduri
vă găsim”(Gânduri cu dor)
Pentru Mihaela CD părinții săi au reprezentat
un model de sacrificiu, o lecție de iubire, de
altruism, prin ei a învățat ce înseamnă puterea, răbdarea, dragostea
adevărată, propriile-i rădăcini, toate fiind motive de recunoștiință, adevăruri
de netăgăduit, valori esențiale ale fundamentului
care stă la baza personalității autoarei, recunoscătoare părinților săi.
Dorul, (unicul cuvânt românesc fără echivalent în orice
altă limbă a lumii), pentru părinții, săi se revelează a fi mistuitor, însă
moștenirea celor dragi rezistă prin dragostea împărtășită pentu aceștia.’’Chiar dacă am îmbătrânit,/ În suflet de copil îmi cântă,/Te caut, tată, trunchi rănit,/Îți caut râsul ce mă-ncântă/ Am să te port
în suflet strâns,/ Oricât inima o
să-mi bată, /Tu, zeul meu cu chipul
stins,/ Că dorul m-arde, dragă tată”
(Mă arde dorul, dragă tată )
“Gingășia florilor și-a razelor de lună,/Pictate ți-s
măicuță în ochișori,/Privești senină poze, ca o zână bună, /Și resemnată cu un
zâmbet în ochișori./Ți-e dorul ostenit în a ta firavă ființă,/Și-ți plâng
amorțite regrete în simțiri,/ Căci neputința azi triumfă-n biruință,/De dorul
vremilor ce pierd în sclipiri“ (Al măicuței dor)
Supusă inefabilului legilor implacabile ale Zeului Cronos,
Mihaela CD este conștientă de faptul că doar timpul este singurul lucru care
curge inevitabil, indiferent de ceea ce facem
noi, fiecare grăunte de nisip din clepsidra acestuia având rezonanța barocă a
unei note muzicale emise de orga unei catedrale, care ne aduce cu o secundă mai
aproape de inevitabil, de momentul în care clepsidra care măsoară viața noastră
pământească va fi întoarsă de Creator, marcând începutul unei noi călătorii, într-o
nouă dimensiune, cea veșnică, deoarece timpul are o singură direcție, înainte,
fiind exclusă orice revenire la “ eterna reîntoarcere a clipelor”.(Nietzsche).
“ Ce-i clipa?/ Este infinitul,/Momentul între viață si vecie,/Ce
schimbă tot…ce-a fost, ce va să vie…/Ce-i clipa ?/Este doar o linie,/Ce-n
minte noi o tragem virtual,/Între ce-am fost si ce-a rămas din noi,/ Un nume
pe-o hârtie cazual”(Ce-i clipa?)
Cioran spunea că “ne
naștem toți cu un bilet doar dus. Unii îl mototolesc în buzunar și uita de el. Alții îl citesc zilnic“, iar
Mihaela CD face parte din cea de-a doua categorie, fiind preocupată de
inefabilul trecerii timpului și a vieții. Din nefericire timpul este hoțul care
nu lasă urme la intrare, nu sparge ușa, dar ne surprinde pe toți nepregătiți,
iar într-o zi, când ne privim în oglindă, observăm că suntem mai bătrâni cu 10
ani. Iar timpul, nu poate fi chemat pentru a fi învinovățit pentru acest lucru.
Noi, oamenii, suntem lumânări aprinse la ambele capete,
arzând pentru a lumina, iar cu cât lumina este mai puternică, cu atât ceara se
termină mai repede. Mare parte din aceste adevăruri sunt surprinse de către
Mihaela CD în manuscrisul său, creându-ne un nou déjà vu al vieții față de
pattern-ul pe care ni l-am format despre acest subiect filozofic încă din
fragedă pruncie. Astfel, autoarea adaugă inexorabilului vieții noi valențe,
creându-ne percepția că viața este o piesă de teatru pe care o jucăm doar o
singură dată cu casa plină, iar indiferent de replicile inspirate sau
neispirate pe care le pronunțăm, cortina va cădea până la urmă, în timp ce luminile
scenei se sting definitiv, această realitate tristă predispunându-ne la o
profundă meditație.Versurile următoare sta-vor mărturie viziunii autoarei
despre acest subiect sensibil : “
Roata vieții se-nvârtește, /Și n-ai
cum s-o oprești./Ce rapid se
învârtește,/De-ai putea s-o
–ncetinești/ Timpul zboară, anii
trec,/Azi ești tânăr și hoinar,/Iar clipele fug, se întrec,/Mâine ești deja pensionar./De-ai putea să alegi tu,/Să rămâi mereu tinerel,/Tinerețea-i un real atu /Dar atunci nu ști de el“ (Roata vieții
se-nvârtește)
« Furtunile sufletului” este o carte în primul
rând despre iubire, oameni și viață. Punctul forte al lucrării este alegerea
simbolurilor care facilitează înțelegerea mesajului. Perspectiva autoarei
sugerează, conceptualizând posibilele alternative constructive, utilizarea
întregii game cromatice de culori și
sentimente, trăiri și vise ale caracterului și naturii umane. Din acest punct
de vedere lucrarea este relevantă,
provocând cititorii să reflecteze asupra adevăratelor teme de preocupare pentru
omenire, cum ar fi iubirea, viața și
moartea, care sunt principalele repere ale noastre pe parcursul vieții pământești.
Mihaela CD dovedește o
profundă cunoaștere a naturii umane, împletind cu finețe chirurgicală luminile
și umbrele sufletului omenesc, arătând cum iubirea dar și durerea își trag seva
din aceeași rădăcină. Astfel, « nodurile » regretului după părinții
trecuți la Ceruri, dorul după aceștia, panseurile despre inexorabilitatea vieții
și regretul tinereții apuse țes o pânză în care fiecare cititor își recunoaște
propria inimă.
Traumele sufletului și ale
spiritului care constituie esența versurilor Mihaelei CD sunt împletite cu
măștile sociale pe care le purtăm zilnic, dezvăluind mecanismele prin care ne
autoamăgim pentru a putea supraviețui în urma unor dureri devastatoare la care
ne supune viața. Povești de viață aparent banale însă relevante, sunt împletite
cu adevăruri care dor, reamintindu-ne atât că nu moartea este grea ci faptul că
viața ne trece printre degete în timp ce noi căutăm cheile fericirii, dar mai
ales cât suntem de fragili în fața inevitabilului. Însă neglijăm faptul că tocmai
în crăpăturile acestei fragilități se strecoară lumina care ne face oameni.
Stilul acestei cărți e
dezbrăcat de ornamente și plin de adevăr. Versul curge domol, ca o lumânare
aprinsă în dreptul unei fotografii vechi, fără să pâlpâie tare, dar încălzind
toată pagina. Versul nu țipă durerea, doar o șoptește, multe dintre poeme fiind
o cameră cu ușa întredeschisă spre copilărie, astfel trecutul și prezentul se
țin de mână pe aceiași pagină, deoarece părinții Mihaelei CD au trecut din
viața de zi cu zi în sufletul acesteia.
Astfel, “Furtunile
sufletului” este o carte-rugăciune și în același timp o scrisoare netrimisă,
unde lacrima și zâmbetul amar, de dor, stau la aceeași masă, iar acest lucru nu
închide rana din suflet, doar o ține curată....Cartea este o poveste adevărată,
stilul său amintindu-ne de o amforă ciobită care devine valoroasă,
transformându-se într-o relicvă. Autoarea nu caută cuvinte, aceasta le găsește
în sertarele memoriei. Ritmul imită respirația dorului după părinții acesteia,
versuri scurte, atunci când lipsește
aerul alternând cu strofe mai lungi, când amintirea inundă. Iar....tăcerea
dintre versuri...acolo, părinții ei îi răspund....
Ce veți găsi în această
carte nu este o poezia cu metafore complicate, aceasta fiind doar o carte
adevărată cu poezii de calitate, al cărei scop este acela de a-i provoca amintiri cititorului și
nu durere. Mihaela CD a creat o carte de poezii scrisă cu discreția unei
rugăciuni.Versul este măsurat, lipsit de artificii, încărcat de intensitatea
amintirii. Autoarea nu dramatizează pierderea ci o mărturisește. Trecutul și
prezentul se suprapun firesc, iar tăcerea dintre poeme devine spațiu de
reculegere. Este o carte despre sentimentul absenței celor dragi, dar mai ales
despre greutatea de-a o purta cu demnitate. Nu este o carte despre moarte ci
este o carte despre ce rămâne în suflet după plecarea părinților iubiți,
fiecare vers fiind o încercare reușită
de a ține doliu în suflet cu demnitate.
Mihaela CD a scris o carte
ca o îmbrățișare întârziată, în care poezia nu doare ci alină. Cu vorbe simple
și imagini luate din “bucătăria” copilăriei, Mihaela transformă dorul în
recunoștință. Părinții nu mai sunt, dar aceștia sunt peste tot. Dacă ați
pierdut pe cineva drag, această carte o să vă țină de mână, nu apasă pe rană ci
pune un pansament cald. Autoarea ne arată că doliul nu e doar plâns ci și
mulțumire, este zîmbet printre lacrimi, citiți cartea și....vorbiți-le în gând
părinților...vă vor auzi......
Vă invit să citiți “Furtunile
sufletului”. Este genul de carte care nu cere aplauze ci reculegere. “Gustați”
din ea încet, are gust de-acasă. Această carte nu este despre despărțire ci
despre reîntîlnire, despre cum amintirea părinților nu se stinge ci devine
amintire în noi. Deschide-o când ți-e dor, închide-o când dorul s-a făcut
blând, este o carte despre toți cei care au fost iubiți de către o mamă și de
către un tată care nu mai sunt, sau despre cei care sunt iubiți de părinții aflați încă
aproape sau departe de noi, pe acest pământ, ca un memento a ce va fi odată și
odată, după ce ei vor pleca de lângă noi. Pentru că, după ce părinții pleacă, casa devine amintire, iar
această carte redeschide ușa, intră și vei vedea că masa este pusă pentru toți,
nimeni nu lipsește când inima ține minte.
Dar părinții nu pleacă de
tot. Aceștia se mută în felul nostru de-a frământa pâinea, în răbdarea cu care
ne ascultăm semenii, în palma pusă pe creștetul copiilor noștri.
Să citim această carte
pentru a afla cât din ei... a mai rămas în noi.
Conf. Univ. Dr Marius Miclea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu