Există momente în viața politică în care absurdul nu mai apare ca și accident, ci ca metodă de funcționare a puterii.
O moțiune de cenzură inițiată sau susținută de PSD
împotriva guvernului din care a făcut parte nu reprezintă doar o contradicție
tactică. Ea exprimă o ruptură de legitimitate internă, o fisură structurală
care transformă însăși ideea de majoritate într-o ficțiune parlamentară.
Când PSD ajunge să conteste propriul executiv,
conflictul nu mai este între opoziție și putere, ci în interiorul puterii
însăși. Statul intră astfel într-o zonă de instabilitate latentă, în care
autoritatea guvernamentală continuă formal, dar este golită politic de
substanță. Cabinetul rămâne în funcție, însă majoritatea care îl susținea
încetează să mai existe ca voință coerentă.
În realitate, o asemenea moțiune echivalează cu o
declarație de neîncredere față de propriul trecut politic. PSD își contestă
indirect propriile decizii, propriii miniștri, propriile negocieri și propriul
program de guvernare. Electoratului i se transmite astfel că responsabilitatea
guvernării poate fi simultan exercitată și negată, asumată și repudiată, fără
consecințe.
Dar tocmai aici apare dificultatea fatală: sistemul
parlamentar nu poate funcționa pe baza unei majorități care se autodizolvă
moral înainte de a se destrăma numeric.
Odată produs acest gest, criza devine aproape
ireversibilă. Chiar dacă guvernul supraviețuiește formal moțiunii, el rămâne
suspendat într-o precaritate continuă. Fiecare vot important se transformă
într-un test de supraviețuire, fiecare act politic într-o renegociere
permanentă a majorității. Guvernarea încetează să mai conducă și începe doar să
reziste.
În asemenea condiții, alegerile anticipate nu mai
apar ca opțiune extremă, ci ca mecanism inevitabil de reconstituire a
legitimității politice. Parlamentul rezultat din compromisuri succesive nu mai
reflectă realitatea conflictului produs chiar în interiorul coaliției. Când PSD
devine propriul contestatar, contractul politic care a fundamentat majoritatea
încetează, în fapt, să existe.
Istoria politică românească a cunoscut numeroase
forme de instabilitate, dar puține situații atât de revelatoare pentru
degradarea ideii de răspundere politică. În democrațiile consolidate, opoziția
răstoarnă guverne. În democrațiile fragile, guvernele încep să se răstoarne
singure.
În acest moment, anticipatele nu mai reprezintă o
alegere strategică. Devin consecința logică a unei puteri care și-a pierdut
propria coerență.
(Ioan
Vieru, cotidianulhd)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu