Întâmplător, m-am văzut cu un amic, îi spuneam Topo, era acum câteva zeci de ani, care m-a invitat să vizitez o...peșteră. Ca ziarist, întotdeauna, dar întotdeauna, când simțeam că-i rând de un subiect foarte mare, mă aruncam asupra lui chiar orbește, fără nici un instinct de autoconservare, în ce privește siguranța mea. Știam despre peșteri doar ceva extrem de puțin, din cărți. Emil Racoviță și punct! Într-o zi de vară, ploioasă, răspunzând invitației, am ajuns pe raza satului Vălenii Șomcutei și am așezat tabăra de corturi (vezi foto) aproape de intrarea în Peștera Valea Rea. ”Nu vă duceți acolo, ne spuneau sătenii, pentru că este un loc periculos, acolo a murit un profesor!” Bună încurajare, îmi spun în gând, pentru prima mea peșteră în care voi intra... Și am intrat! Colegii de expediție, speologi cu experiență, se întrebau din priviri când voi abandona. Pe portalul peșterii (vezi prima imagine) am intrat ca pe ușa casei. Pășeam ca pe un trotuar pe care curgea o pânză de apă. Apoi, în stânga și-n dreapta, mici terase, ca niște priciuri. Ulterior, arheologii s-au pronunțat: aici locuiau oameni în Epoca Bronzului, spune ceramica aflată aici. Sala se gâtuie, devine o...gaură de șoarece (expresia speologilor), pe care nu poți înainta decât târâș. Cu coatele și genunchii ne sprijinim de pereți, pe sub noi, la o palmă, curge apa, iar cu spatele scărpinăm tavanul. Așa am înaintat cca zece metri. Am dat iar de-o sală, cât să încăpem toți șase care am intrat. Iar intrăm într-o gaură de șoarece, iar târâș vreo zece metri, iar ne ridicăm în capul oaselor în sala următoare. Tot așa am înaintat 156 metri, locul unde am dat de-o prăbușire. La ieșire, am încasat o lovitură de piatră în cască, acesta fiind, mi s-a spus, botezul speologului. Și mi s-a mai spus atunci ceva: să-mi fac în tălpile cizmelor cel puțin câte două găuri, asta pentru ca apa care intră în cizme să aibă pe unde ieși.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu