Citesc siderat știrile online și privesc la televizor cum revine epoca Coldea–Kövesi, cu justiția prezentată la televizor, ca în vremea „binomului” SRI–parchete și a „câmpului tactic” din justiție. Reîntoarcerea la acest mod de a face justiție îmi amintește, ca istoric, de dictaturile latino-americane din anii ’70, aflate sub oblăduirea CIA, când oamenii erau ridicați din case și dispăreau definitiv din spațiul public și din viață.
Am crezut că suntem un stat de drept și un stat membru al Uniunii Europene, dar se pare că am ajuns o țară „bananieră” din punctul de vedere al instituțiilor de forță, asemenea statelor ca Chile anilor ’70 sau Argentinei generalilor de dinaintea războiului Malvinelor cu Marea Britanie. Nu văd urgența pentru care un om să fie săltat din trafic pentru o faptă presupusă a fi fost comisă în 2021, iar trupele speciale să-i spargă cu berbecul poarta casei, în timp ce gazda se afla în locuință și presa era de față. Pare mai degrabă o execuție publică decât un act de justiție, o acțiune specifică țărilor postcoloniale din America Latină. Reținerea lui Călin Georgescu și a soției sale, Cristela Georgescu, de către DIICOT, în zilele trecute, a generat un seism în spațiul public românesc, depășind rapid granițele unei simple spețe penale. Dincolo de acuzațiile de constituire a unui grup infracțional organizat și de înșelăciune, cu un prejudiciu de peste 1,1 milioane de euro, cazul a devenit un veritabil test de credibilitate pentru instituțiile de forță. El evidențiază o polarizare profundă între perspectiva procurorilor și percepția unei instrumentalizări politice. La prejudiciu de peste un milion de euro au găsit în casă doar 4000 de euro. Unde este logica?
Dosarul instrumentat
de DIICOT împotriva lui Călin Georgescu și al soției sale, Cristela Georgescu,
ridică două întrebări distincte, dar inseparabile: există suficiente probe
pentru acuzațiile formulate și a fost desfășurată ancheta într-un mod
proporțional, imparțial și compatibil cu prezumția de nevinovăție? De ce s-a
acționat în forță pentru un presupus act din 2021, când Călin Georgescu mergea
la bazinul de înot, la ora șase dimineața, și nu la aeroport, pentru a fugi din
țară, așa cum s-a scris insidios „pe surse” în presa pe care autorul o
consideră mincinoasă? Potrivit informațiilor prezentate public, dosarul vizează
presupusa constituire a unui grup infracțional organizat și săvârșirea unor
fapte de înșelăciune, prejudiciul fiind estimat la peste 1,1 milioane de euro.
Procurorii susțin că mai multe persoane ar fi promis obținerea unui credit
extern de aproximativ șase milioane de euro, solicitând în schimb plata unor
garanții substanțiale. Ancheta ar include și o componentă internațională. În
aceste condiții, justiția trebuie să-și facă treaba potrivit procedurilor, nu
prin provocarea unui circ mediatic, ca în vremea „binomului”. Ce ascund
ridicarea lui Georgescu din trafic și spargerea cu berbecul a ușii casei, în
timp ce gazda se afla în locuință? Acțiunea DIICOT nu pare logică din punct de
vedere juridic și al principiilor statului de drept. Prin urmare, se poate crea
impresia că, prin acest spectacol ieftin, specific unei „țări bananiere”, se
urmărește altceva decât aflarea adevărului juridic. Acuzațiile sunt ”grave”,
dar nu reprezintă o condamnare. Ele trebuie demonstrate în fața instanței, prin
probe administrate legal și verificate contradictoriu. Nu prin presă și prin
acțiuni de forță pentru fapte presupus săvârșite cu ani în urmă. Din punct de
vedere juridic, Călin Georgescu nu pare să fi reprezentat un pericol public în
legătură cu o presupusă înșelăciune din 2021. Acționând în forță și organizând
un spectacol mediatic, autoritățile au contribuit, în fapt, la decredibilizarea
actului de justiție. S-a creat imaginea unei Românii care, din punct de vedere
juridic, seamănă cu un regim autoritar precum Belarus.
Într-un stat de drept,
diferența dintre suspiciune și vinovăție nu este o nuanță juridică, ci limita
care separă justiția de execuția publică. Oprirea lui Călin Georgescu în
trafic, folosirea unor efective importante și expunerea publică a operațiunii
au creat imaginea unei intervenții cu un puternic impact simbolic. O asemenea
măsură poate fi legală dacă există riscuri concrete privind fuga, distrugerea
probelor sau influențarea martorilor. Acțiunile trebuie însă desfășurate potrivit
procedurilor legale, cu respectarea prezumției de nevinovăție. Controversa
privește modul în care DIICOT a ales să acționeze, într-o manieră care
amintește de un stat securistic de dinainte de 1989 sau de o dictatură
latino-americană. Legalitatea formală nu rezolvă problema proporționalității.
Într-o anchetă care vizează, potrivit informațiilor publice, transferuri
financiare, promisiuni de creditare și documente, imaginea unei persoane
ridicate din trafic nu dovedește nimic în plus.
În momentul în care o operațiune
judiciară pare regizată pentru consum public, instituția riscă să transmită un
mesaj nedorit: că urmărește nu doar aflarea adevărului, ci și construirea unei
narațiuni despre vinovăție. De aceea, trebuie diferențiate trei aspecte ale
cazului: existența unui act procedural valabil, necesitatea măsurii și modul în
care aceasta este executată și comunicată. Îndeplinirea primului criteriu nu le
face irelevante pe celelalte două. Prezumția de nevinovăție nu le impune
autorităților doar să evite pronunțarea unor condamnări înaintea instanței. Ea
le obligă și să nu creeze, prin gesturi, comunicare sau scurgeri de informații,
impresia că verdictul este deja stabilit. O altă problemă privește competența
DIICOT și folosirea acuzației de constituire a unui grup infracțional
organizat. Faptul că mai multe persoane ar fi participat la aceeași operațiune
nu este suficient, prin el însuși, pentru a demonstra existența unei structuri
de criminalitate organizată. Procurorii trebuie să probeze existența unei organizări
stabile sau continue, a unei coordonări, a unei împărțiri a rolurilor și a
urmăririi unui scop infracțional comun.
Nici caracterul
internațional al unor transferuri și nici existența unor intermediari externi
nu demonstrează automat existența unei rețele infracționale. Ele pot justifica
investigații suplimentare, dar nu pot înlocui proba concretă a organizării și a
rolului fiecărui participant. Dosarul a fost înconjurat și de referiri la
entități din spațiul ex-sovietic, la presupuse rețele financiare internaționale
și la orientarea politică a lui Călin Georgescu. Aici apare un risc major:
amestecarea presupusei fraude cu geopolitica. S-a afirmat, de asemenea, că până
în luna ianuarie 2025 fostul ambasador american Zuckerman ar fi fost partener
de afaceri și acționar într-o firmă din care ar fi făcut parte și Călin
Georgescu. Dacă această informație este corectă, ea ridică întrebări cu privire
la narațiunea referitoare la presupusa implicare rusească. Pare mai degrabă
dovada implicării Statelor Unite în alegerile din România. Ancheta trebuie să
stabilească fapte precise: cine a transferat banii, cui au fost transferați, în
ce scop, în baza căror documente, ce promisiuni au fost făcute și ce rol a avut
fiecare persoană. Etichete precum „prorus”, „suveranist” sau „antisistem” pot
fi relevante în polemica politică, dar sunt absolut irelevante dacă sunt
folosite pentru a suplini lipsa probelor penale.
În spațiul public au
fost menționate perfid ”pe surse” aparate de bruiaj și documente cu aparența
unor legitimații diplomatice, atribuite unor entități precum „Ordinul
Cavalerilor de Malta”. Fără expertize și fără demonstrarea unei legături cu
faptele cercetate, aceste obiecte rămân simple elemente de decor mediatic.
Legitimația cu însemnele Cavalerilor de Malta pare mai degrabă un obiect de
colecție decât un document oficial. Un document prezentat drept fals înaintea
efectuării unei expertize definitive sau o rețea descrisă drept „rusească”,
fără explicarea traseului financiar, poate produce o condamnare mediatică.
Prezentarea lor fragmentară în presă nu lămurește dosarul. Doar alimentează
suspiciunea și creează impresia unei conspirații, fără a oferi publicului probe
verificate. Cea mai gravă problemă rămâne, poate, modul în care informațiile
ajung în spațiul public. Instituțiile judiciare au obligația de a nu transforma
comunicarea publică într-un instrument de presiune sau într-un substitut al
probatoriului. Un proces nu trebuie să înceapă la televizor și să se încheie
formal în sala de judecată. Presa română acționează, din păcate, ca o
prelungire a „câmpului tactic” al serviciilor secrete, nu ca o presă liberă și
democratică. Într-o democrație, presa nu trebuie să fie nici de partea puterii,
nici de partea unei persoane cercetate penal. Rolul ei este să verifice informațiile,
să ofere context și să prezinte echilibrat atât poziția acuzării, cât și
punctul de vedere al apărării. Opoziția, prin AUR, SOS sau ACT, a denunțat o
presupusă persecuție politică, în timp ce reprezentanți ai puterii au insistat
asupra gravității acuzațiilor și asupra necesității anchetei. Desigur,
susținerea politică nu dovedește nevinovăția, iar condamnarea politică nu
dovedește vinovăția. Dosarul trebuie scos din logica mobilizării electorale și
lăsat în zona verificării juridice. Dacă au existat abuzuri, ele trebuie
contestate prin mijloace legale, nu prin acțiuni polițienești de forță. Dacă
acuzațiile sunt întemeiate, ele trebuie susținute prin probe, nu prin etichete
și conferințe de presă.
Traian Băsescu a
descris public acțiunea DIICOT drept un „spectacol ordonat”, criticând maniera
în care DIICOT a gestionat dosarul. Observația sa este relevantă nu pentru că
ar tranșa vinovăția sau nevinovăția lui Călin Georgescu, ci pentru că readuce
în discuție o problemă mai veche: transformarea anchetelor penale în evenimente
mediatice. Critica vine din partea unui fost președinte care, în timpul
mandatului său, a susținut consolidarea instituțiilor judiciare și a
structurilor de forță. Întrebarea este astfel legitimă: dacă o operațiune
judiciară era necesară, de ce trebuia să fie și spectaculoasă? Iar dacă
folosirea unor efective importante, oprirea din trafic și ridicarea publică a
unei persoane erau justificate de riscuri concrete, de ce nu au fost acestea
explicate clar și documentat? Justiția nu trebuie doar să fie legală, ci și să
fie percepută ca legală, imparțială și proporțională. Pe fond, procurorii
trebuie să demonstreze existența fraudei, prejudiciul, mecanismul presupus și
rolul fiecărei persoane. Procedural, trebuie verificat dacă măsurile luate au
fost necesare și proporționale, dacă au fost respectate drepturile persoanelor
cercetate și dacă scurgerile de informații au afectat prezumția de nevinovăție
sau echitatea procesului.
Dosarul deschis lui
Călin Georgescu, cu ”surle și trâmbițe” mediatice, prin măsuri de forță aparent
disproporționate și cu o presă transformată într-un amplificator al mesajului
oficial, compromite atât actul de justiție, cât și aflarea adevărului. Dacă din
dosar rezultă că foști diplomați americani, și nu cetățeni ruși, au fost
parteneri de afaceri cu fostul candidat la președinția României, situația se
prezintă altfel geopolitic. Să fi fost SUA implicată în promovarea lui Călin
Georgescu în decembrie 2024, spre disperarea Bruxellului? Azi, sistemul
privilegiilor speciale riscă să-și perpetueze puterea și influența
politico-financiară, după modelul statelor latino-americane. Modul în care s-a
procedat în acest dosar, lipsit de logică juridică și marcat de forță și
spectacol, alimentează impresia că se urmărește doar compromiterea
credibilității sistemului judiciar românesc. Fără o justiție corectă, o țară nu
poate fi cu adevărat un stat de drept și nici o democrație funcțională. Cu
astfel de măsuri de forță, nu de justiție, România a ieșit de jure din UE.
Ionuț Țene

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu