Dosarul Georgescu: când ancheta penală devine spectacol public ca într-o dictatură latino-americană!

Citesc siderat știrile online și privesc la televizor cum revine epoca Coldea–Kövesi, cu justiția prezentată la televizor, ca în vremea „binomului” SRI–parchete și a „câmpului tactic” din justiție. Reîntoarcerea la acest mod de a face justiție îmi amintește, ca istoric, de dictaturile latino-americane din anii ’70, aflate sub oblăduirea CIA, când oamenii erau ridicați din case și dispăreau definitiv din spațiul public și din viață. 

Am crezut că suntem un stat de drept și un stat membru al Uniunii Europene, dar se pare că am ajuns o țară „bananieră” din punctul de vedere al instituțiilor de forță, asemenea statelor ca Chile anilor ’70 sau Argentinei generalilor de dinaintea războiului Malvinelor cu Marea Britanie. Nu văd urgența pentru care un om să fie săltat din trafic pentru o faptă presupusă a fi fost comisă în 2021, iar trupele speciale să-i spargă cu berbecul poarta casei, în timp ce gazda se afla în locuință și presa era de față. Pare mai degrabă o execuție publică decât un act de justiție, o acțiune specifică țărilor postcoloniale din America Latină. Reținerea lui Călin Georgescu și a soției sale, Cristela Georgescu, de către DIICOT, în zilele trecute, a generat un seism în spațiul public românesc, depășind rapid granițele unei simple spețe penale. Dincolo de acuzațiile de constituire a unui grup infracțional organizat și de înșelăciune, cu un prejudiciu de peste 1,1 milioane de euro, cazul a devenit un veritabil test de credibilitate pentru instituțiile de forță. El evidențiază o polarizare profundă între perspectiva procurorilor și percepția unei instrumentalizări politice. La prejudiciu de peste un milion de euro au găsit în casă doar 4000 de euro. Unde este logica?

Dosarul instrumentat de DIICOT împotriva lui Călin Georgescu și al soției sale, Cristela Georgescu, ridică două întrebări distincte, dar inseparabile: există suficiente probe pentru acuzațiile formulate și a fost desfășurată ancheta într-un mod proporțional, imparțial și compatibil cu prezumția de nevinovăție? De ce s-a acționat în forță pentru un presupus act din 2021, când Călin Georgescu mergea la bazinul de înot, la ora șase dimineața, și nu la aeroport, pentru a fugi din țară, așa cum s-a scris insidios „pe surse” în presa pe care autorul o consideră mincinoasă? Potrivit informațiilor prezentate public, dosarul vizează presupusa constituire a unui grup infracțional organizat și săvârșirea unor fapte de înșelăciune, prejudiciul fiind estimat la peste 1,1 milioane de euro. Procurorii susțin că mai multe persoane ar fi promis obținerea unui credit extern de aproximativ șase milioane de euro, solicitând în schimb plata unor garanții substanțiale. Ancheta ar include și o componentă internațională. În aceste condiții, justiția trebuie să-și facă treaba potrivit procedurilor, nu prin provocarea unui circ mediatic, ca în vremea „binomului”. Ce ascund ridicarea lui Georgescu din trafic și spargerea cu berbecul a ușii casei, în timp ce gazda se afla în locuință? Acțiunea DIICOT nu pare logică din punct de vedere juridic și al principiilor statului de drept. Prin urmare, se poate crea impresia că, prin acest spectacol ieftin, specific unei „țări bananiere”, se urmărește altceva decât aflarea adevărului juridic. Acuzațiile sunt ”grave”, dar nu reprezintă o condamnare. Ele trebuie demonstrate în fața instanței, prin probe administrate legal și verificate contradictoriu. Nu prin presă și prin acțiuni de forță pentru fapte presupus săvârșite cu ani în urmă. Din punct de vedere juridic, Călin Georgescu nu pare să fi reprezentat un pericol public în legătură cu o presupusă înșelăciune din 2021. Acționând în forță și organizând un spectacol mediatic, autoritățile au contribuit, în fapt, la decredibilizarea actului de justiție. S-a creat imaginea unei Românii care, din punct de vedere juridic, seamănă cu un regim autoritar precum Belarus.

Într-un stat de drept, diferența dintre suspiciune și vinovăție nu este o nuanță juridică, ci limita care separă justiția de execuția publică. Oprirea lui Călin Georgescu în trafic, folosirea unor efective importante și expunerea publică a operațiunii au creat imaginea unei intervenții cu un puternic impact simbolic. O asemenea măsură poate fi legală dacă există riscuri concrete privind fuga, distrugerea probelor sau influențarea martorilor. Acțiunile trebuie însă desfășurate potrivit procedurilor legale, cu respectarea prezumției de nevinovăție. Controversa privește modul în care DIICOT a ales să acționeze, într-o manieră care amintește de un stat securistic de dinainte de 1989 sau de o dictatură latino-americană. Legalitatea formală nu rezolvă problema proporționalității. Într-o anchetă care vizează, potrivit informațiilor publice, transferuri financiare, promisiuni de creditare și documente, imaginea unei persoane ridicate din trafic nu dovedește nimic în plus.

În momentul în care o operațiune judiciară pare regizată pentru consum public, instituția riscă să transmită un mesaj nedorit: că urmărește nu doar aflarea adevărului, ci și construirea unei narațiuni despre vinovăție. De aceea, trebuie diferențiate trei aspecte ale cazului: existența unui act procedural valabil, necesitatea măsurii și modul în care aceasta este executată și comunicată. Îndeplinirea primului criteriu nu le face irelevante pe celelalte două. Prezumția de nevinovăție nu le impune autorităților doar să evite pronunțarea unor condamnări înaintea instanței. Ea le obligă și să nu creeze, prin gesturi, comunicare sau scurgeri de informații, impresia că verdictul este deja stabilit. O altă problemă privește competența DIICOT și folosirea acuzației de constituire a unui grup infracțional organizat. Faptul că mai multe persoane ar fi participat la aceeași operațiune nu este suficient, prin el însuși, pentru a demonstra existența unei structuri de criminalitate organizată. Procurorii trebuie să probeze existența unei organizări stabile sau continue, a unei coordonări, a unei împărțiri a rolurilor și a urmăririi unui scop infracțional comun.

Nici caracterul internațional al unor transferuri și nici existența unor intermediari externi nu demonstrează automat existența unei rețele infracționale. Ele pot justifica investigații suplimentare, dar nu pot înlocui proba concretă a organizării și a rolului fiecărui participant. Dosarul a fost înconjurat și de referiri la entități din spațiul ex-sovietic, la presupuse rețele financiare internaționale și la orientarea politică a lui Călin Georgescu. Aici apare un risc major: amestecarea presupusei fraude cu geopolitica. S-a afirmat, de asemenea, că până în luna ianuarie 2025 fostul ambasador american Zuckerman ar fi fost partener de afaceri și acționar într-o firmă din care ar fi făcut parte și Călin Georgescu. Dacă această informație este corectă, ea ridică întrebări cu privire la narațiunea referitoare la presupusa implicare rusească. Pare mai degrabă dovada implicării Statelor Unite în alegerile din România. Ancheta trebuie să stabilească fapte precise: cine a transferat banii, cui au fost transferați, în ce scop, în baza căror documente, ce promisiuni au fost făcute și ce rol a avut fiecare persoană. Etichete precum „prorus”, „suveranist” sau „antisistem” pot fi relevante în polemica politică, dar sunt absolut irelevante dacă sunt folosite pentru a suplini lipsa probelor penale.

În spațiul public au fost menționate perfid ”pe surse” aparate de bruiaj și documente cu aparența unor legitimații diplomatice, atribuite unor entități precum „Ordinul Cavalerilor de Malta”. Fără expertize și fără demonstrarea unei legături cu faptele cercetate, aceste obiecte rămân simple elemente de decor mediatic. Legitimația cu însemnele Cavalerilor de Malta pare mai degrabă un obiect de colecție decât un document oficial. Un document prezentat drept fals înaintea efectuării unei expertize definitive sau o rețea descrisă drept „rusească”, fără explicarea traseului financiar, poate produce o condamnare mediatică. Prezentarea lor fragmentară în presă nu lămurește dosarul. Doar alimentează suspiciunea și creează impresia unei conspirații, fără a oferi publicului probe verificate. Cea mai gravă problemă rămâne, poate, modul în care informațiile ajung în spațiul public. Instituțiile judiciare au obligația de a nu transforma comunicarea publică într-un instrument de presiune sau într-un substitut al probatoriului. Un proces nu trebuie să înceapă la televizor și să se încheie formal în sala de judecată. Presa română acționează, din păcate, ca o prelungire a „câmpului tactic” al serviciilor secrete, nu ca o presă liberă și democratică. Într-o democrație, presa nu trebuie să fie nici de partea puterii, nici de partea unei persoane cercetate penal. Rolul ei este să verifice informațiile, să ofere context și să prezinte echilibrat atât poziția acuzării, cât și punctul de vedere al apărării. Opoziția, prin AUR, SOS sau ACT, a denunțat o presupusă persecuție politică, în timp ce reprezentanți ai puterii au insistat asupra gravității acuzațiilor și asupra necesității anchetei. Desigur, susținerea politică nu dovedește nevinovăția, iar condamnarea politică nu dovedește vinovăția. Dosarul trebuie scos din logica mobilizării electorale și lăsat în zona verificării juridice. Dacă au existat abuzuri, ele trebuie contestate prin mijloace legale, nu prin acțiuni polițienești de forță. Dacă acuzațiile sunt întemeiate, ele trebuie susținute prin probe, nu prin etichete și conferințe de presă.

Traian Băsescu a descris public acțiunea DIICOT drept un „spectacol ordonat”, criticând maniera în care DIICOT a gestionat dosarul. Observația sa este relevantă nu pentru că ar tranșa vinovăția sau nevinovăția lui Călin Georgescu, ci pentru că readuce în discuție o problemă mai veche: transformarea anchetelor penale în evenimente mediatice. Critica vine din partea unui fost președinte care, în timpul mandatului său, a susținut consolidarea instituțiilor judiciare și a structurilor de forță. Întrebarea este astfel legitimă: dacă o operațiune judiciară era necesară, de ce trebuia să fie și spectaculoasă? Iar dacă folosirea unor efective importante, oprirea din trafic și ridicarea publică a unei persoane erau justificate de riscuri concrete, de ce nu au fost acestea explicate clar și documentat? Justiția nu trebuie doar să fie legală, ci și să fie percepută ca legală, imparțială și proporțională. Pe fond, procurorii trebuie să demonstreze existența fraudei, prejudiciul, mecanismul presupus și rolul fiecărei persoane. Procedural, trebuie verificat dacă măsurile luate au fost necesare și proporționale, dacă au fost respectate drepturile persoanelor cercetate și dacă scurgerile de informații au afectat prezumția de nevinovăție sau echitatea procesului.

Dosarul deschis lui Călin Georgescu, cu ”surle și trâmbițe” mediatice, prin măsuri de forță aparent disproporționate și cu o presă transformată într-un amplificator al mesajului oficial, compromite atât actul de justiție, cât și aflarea adevărului. Dacă din dosar rezultă că foști diplomați americani, și nu cetățeni ruși, au fost parteneri de afaceri cu fostul candidat la președinția României, situația se prezintă altfel geopolitic. Să fi fost SUA implicată în promovarea lui Călin Georgescu în decembrie 2024, spre disperarea Bruxellului? Azi, sistemul privilegiilor speciale riscă să-și perpetueze puterea și influența politico-financiară, după modelul statelor latino-americane. Modul în care s-a procedat în acest dosar, lipsit de logică juridică și marcat de forță și spectacol, alimentează impresia că se urmărește doar compromiterea credibilității sistemului judiciar românesc. Fără o justiție corectă, o țară nu poate fi cu adevărat un stat de drept și nici o democrație funcțională. Cu astfel de măsuri de forță, nu de justiție, România a ieșit de jure din UE.

Ionuț Țene