Recenzie - Al. Florin Țene „Crăișorul Munților – Avram Iancu” Prefață și „Poem fluviu eroic despre Avram Iancu”, Editura Liga Scriitorilor, 2026

Poetica mitului eroic și retorica memoriei în volumul „Crăișorul Munților – Avram Iancu” de Al. Florin Țene

Volumul fluviu-eroic în versuri Crăișorul Munților – Avram Iancu al lui Al. Florin Țene se constituie ca un proiect literar de recuperare memorială a unei figuri emblematice a Revoluției de la 1848. Cartea cuprinde o prefață programatică și un amplu „Poem fluviu eroic despre Avram Iancu”, titlul însuși instituind o dublă grilă de lectură: una istorică, centrată pe personalitatea lui Avram Iancu, și una mitopoetică, prin care figura istorică este transformată într-o instanță exemplară a memoriei colective.

Așa cum ne-a obișnuit în ultimul timp, Al. Florin Țene formulează explicit raportul dintre cele trei registre: document, legendă și literatură.În consecință, lectura volumului nu trebuie să urmărească în primul rând criteriul reconstituirii istorice exhaustive, ci modul în care discursul poetic produce o imagine culturală a eroului. Aceasta este diferența fundamentală dintre o monografie istorică și demersul autorului clujean: interesul nu cade exclusiv asupra evenimentului, ci asupra procesului prin care evenimentul și protagonistul său dobândesc semnificație în memoria colectivă iar construcția personajului Avram Iancu se realizează printr-o succesivă abstractizare simbolică.

În prefața semnată de Domnia sa, Avram Iancu este prezentat simultan ca intelectual, avocat, conducător al moților și participant la evenimentele revoluționare din Transilvania, însă, pe măsură ce discursul avansează, individualitatea biografică este subsumată unei identități exemplare. Avram Iancu încetează să fie doar „un om” și devine purtătorul unor valori: libertatea, demnitatea, responsabilitatea, solidaritatea și fidelitatea față de comunitate.

Din această perspectivă, Avram Iancu este construit ca o figură de tip arhetipal: copilul ales de destin, intelectualul care dobândește instrumentul cunoașterii, conducătorul care își asumă comunitatea, eroul care acceptă sacrificiul și, în cele din urmă, figura care supraviețuiește morții prin memorie.

Unul dintre cele mai consistente mecanisme estetice ale volumului este transformarea geografiei în mitografie. Apusenii, Vidra de Sus, Arieșul, Abrudul, Câmpeniul și Țebea nu funcționează exclusiv ca repere geografice, ele devin noduri ale unei geografii simbolice. În mod particular, muntele este investit cu o densitate semantică excepțională. El este succesiv: spațiu natal, refugiu, martor al istoriei, protector al comunității, depozitar al memoriei: „De aceea, Iancule, primește acest cânt,/ venit din vremuri noi, dar scris cu vechi pământ;/ și dacă versul meu nu poate să cuprindă/ măreția ta, muntele s-o spună și s-o prindă.// Să spună Arieșul, să spună Apusenii,/ să spună moții vechi și nepoții moților,/ să spună fiecare casă, fiecare prag,/ că Iancu pentru oameni a fost un suflet drag.// Să spună Câmpeniul, să spună și Abrudul,/ să spună Țebea unde timpul și-a lăsat sărutul,/ să spună gorunul ce stă de veghe-n zare:/ „Aici nu moare omul care-a trăit pentru popor!”// Și cât va curge Arieșul spre câmpie,/ cât vor mai fi Apusenii sub cer și sub tărie,/ cât limba românească va răsuna în sat,/ Avram Iancu va fi un nume neuitat!” Așadar natura nu mai constituie fundalul evenimentului istoric, ci participă simbolic la el. Munții „se ridică”, codrii „răspund”, Arieșul „cântă”, gorunul „vorbește”. Această personificare generalizată produce o ontologizare a peisajului, natura primește memorie și voce.

Sub raport structural poemul „Crăișorul Munților – Avram Iancu”  , cu sintagma „poem fluviu” este semnificativă, fluviul presupune curgere, debit, continuitate, acumulare și revenire la izvoare. Aceste proprietăți sunt recognoscibile în arhitectura textului iar poemul înaintează printr-o succesiune de secvențe narative și evocatoare, revenind constant la aceleași nuclee simbolice: Iancu, muntele, moții, libertatea, memoria și patria: „Când patria va trece prin alte încercări,/ să-și amintească iarăși de vechile chemări;/ să nu aștepte nimeni un erou din altă lume,/ când fiecare om își poate apăra un nume.// Eroii nu sunt numai statuile din piețe,/ nici busturile reci sub ploi și dimineți;/ eroii sunt aceia ce-n clipa cea mai grea/ pun binele în față și uită viața sa.// Așa a fost și Iancu, așa rămâne-n timp,/ ca un ecou de bucium pe-un munte fără schimb;/ iar dacă veacul nostru se va îndepărta,/ în inima română el tot va respira.”

Din perspectivă retorică, Avram Iancu este elogiat, invocat, celebrat și transformat în model. Predomină afirmația axiologică, nu problematizarea. Această opțiune este vizibilă în construcțiile antitetice și în acumulările laudative. Iancu este „sabie” și „cuvânt”, „furtună” și „legământ”, om și simbol. Antiteza funcționează aici ca procedeu de totalizare: eroul este definit prin reunirea unor atribute aparent diferite, toate convergând spre aceeași imagine exemplară: „Și astfel, peste vreme, copilul din Vidra/ a devenit o torță ce nu mai poate fi stinsă;/ din casa lui modestă până la munți și țară,/ numele lui se-aude și astăzi prima oară.// Avram Iancu — nume de fulger și de stâncă,/ Avram Iancu — cântec care nu se frânge încă,/ Avram Iancu — inimă de foc sub cerul greu,/ Avram Iancu — muntele ridicat în Dumnezeu”.

O altă componentă importantă a poemului „Crăișorul Munților – Avram Iancu”  este oralitatea: buciumul, cântecul, bătrânii, mamele, satul, copilul, fluierul și gorunul aparțin unui repertoriu simbolic asociat memoriei comunitare, Iancu este transmis nu numai prin carte, ci și prin cântece, legende  și povestiri. Formula „Crăișorul Munților” funcționează aproape ca un refren, iar repetarea numelui eroului reproduce mecanismul unei memorii orale durabile.

Poetica volumului este dominată de o simbolistică relativ transparentă, construită pe corespondențe recurente: munte = rezistență; bucium = voce colectivă; Arieș = continuitate; lumină = libertate/demnitate; sabie = luptă; cântec = supraviețuirea memoriei. Această claritate simbolică facilitează accesibilitatea poemului-fluviu, dar reduce ambiguitatea semantică.

Una dintre cele mai interesante dimensiuni ale volumului este procesul de mitizare explicit asumat. Prefața afirmă că după moartea lui Iancu figura sa s-a desprins progresiv de biografie și a intrat în legendă. Autorul respectă această cronologie, reproduce exact această devenire: eroul este mai întâi copil, apoi student, avocat, conducător și, în final, prezență transbiografică,  el nu mai aparține numai trecutului, este prezent în munți, în cântec, în memoria satelor și în conștiința urmașilor. Aceasta este forma supremă a mitizării: eroul încetează să mai fie dependent de existența sa empirică, moartea biologică devine, paradoxal, condiția nemuririi simbolice.

Referința la Horea introduce în poem o dimensiune intertextuală și genealogică. Iancu este asociat cu o memorie istorică mai largă, în care figura predecesorului devine reper pentru figura succesorului. Horea și Iancu sunt uniți printr-o „rană” comună, prin aspirația spre dreptate și prin raportarea la comunitatea rurală și la spațiul transilvănean: „Nu uitați Apusenii, nu uitați de Iancu,/ nu uitați nici Horea, nici visul lui cel larg,/ căci peste toate veacurile, când lumea se destramă,/ rămâne omul care și-a apărat o mamă.// Iar mama lui Avram, în casa de la munte,/ poate că-l mai visează trecând peste o punte,/ copil cu ochi albaștri, cu sufletul curat,/ fără să știe încă ce drum i-a fost sortit.// Un drum de piatră, poate, un drum de suferință,/ dar luminat de-o mare și sfântă biruință;/ căci nu există jertfă mai mare pentru-un om/ decât să-și pună viața în slujba unui neam.”

„A-ți aminti” nu este, în concepția lui Al. Florin Țene un simplu act retrospectiv. Memoria presupune responsabilitate față de trecut și față de generațiile viitoare. Formula finală — „Fiți demni. / Fiți liberi. / Nu vă uitați rădăcinile.” — este, în esență, un imperativ memorial.

Unul dintre motivele recurente ale poemului este sacrificiul. Eroul este definit prin disponibilitatea de a subordona existența individuală unui ideal colectiv. În acest sens, moartea nu este tratată ca simplă încheiere biologică, ci ca element de legitimare simbolică. Se constituie astfel un model eroic de factură sacrificială: valoarea personajului este măsurată prin distanța dintre interesul individual și responsabilitatea colectivă. Această perspectivă explică și caracterul solemn al discursului ales de autor.

O lectură atentă nu poate să nu remarce absența unei veritabile problematizări a personajului Avram Iancu, care este menținut într-un registru predominant de iconizare. Cititorului i se propune, astfel, mai degrabă o atitudine de contemplare și comemorare decât una de interogare critică a personajului, a acțiunilor sale și a semnificațiilor pe care acestea le dobândesc în construcția discursului.

Poemul Crăișorul Munților – Avram Iancu se definește, în ansamblul său, printr-o poetică a eroizării, mitizării și memorializării. Al. Florin Țene nu urmărește să reconstruiască exhaustiv personalitatea istorică, ci să exploreze posteritatea ei simbolică. Prefața stabilește cadrul teoretic al demersului, iar poemul îl transpune într-o amplă construcție lirico-epică, în care istoria este absorbită progresiv de mit. Centrul de gravitație al acestei mitologii este muntele. Apusenii constituie simultan loc al originii, spațiu al rezistenței și depozitar al memoriei. În jurul muntelui se organizează întreaga rețea simbolică a volumului: codrul, Arieșul, buciumul, gorunul, satul și comunitatea unde Avram Iancu apare ca o figură arhetipală, a cărei individualitate biografică este treptat depășită de funcția sa simbolică. El devine „omul cu o idee în inimă”.

Volumul „Crăișorul Munților – Avram Iancu” se înscrie în tradiția literaturii române de evocare eroică, dar o particularizează prin amploarea poemului-fluviu și prin centrarea constantă a imaginarului asupra relației dintre erou și spațiul Apusenilor. Avram Iancu nu mai este doar un personaj al secolului al XIX-lea, ci devine un semn cultural care continuă să circule și să se reconfigureze memoria colectivă, iar acesta este, sensul ultim al formulei „când istoria devine legendă”: nu dispariția adevărului istoric în imaginar, ci transformarea memoriei istorice într-o formă literară durabilă. Felicitări!

Gelu DRAGOȘ, UZPR