Cronică literară asupra volumului de poeme al lui Al. Florin Țene

 

BRÂNCUȘI ȘI ENESCU – DIALOGUL DINTRE MATERIE ȘI SPIRIT

În peisajul poeziei contemporane românești, volumul „Brâncuși și Enescu – Piatra care cântă și cântecul ce se cioplește-n inimi” propune o construcție lirică de evidentă ambiție culturală: apropierea, prin intermediul poeziei, a două personalități tutelare ale culturii române, Constantin Brâncuși și George Enescu. Cartea este concepută nu ca o simplă evocare biografică sau ca o suită de texte encomiastice, ci ca un dialog simbolic între două arte aparent divergente: sculptura și muzica.

Încă din prefață este formulată ideea fundamentală a întregului volum: „Unul a dat pietrei ascultare, celălalt a dat sunetului formă”. Această formulă constituie, în fapt, cheia hermeneutică a cărții. Brâncuși este asociat materiei care aspiră spre cântec, în timp ce Enescu este asociat sunetului care dobândește consistență, volum și corporalitate.

Unul dintre elementele cele mai interesante ale cărții este structura alternativă. Poemele despre Brâncuși alternează cu cele despre Enescu, construind astfel un veritabil dialog peste timp: Brâncuși – Enescu, piatră – sunet, formă – melodie, tăcere – cântec.

Această organizare nu este doar una exterioară, de compoziție, ci are o importantă funcție poetică. Cititorul nu parcurge două cicluri separate, ci este invitat să urmărească o respirație alternativă a artelor. După imaginea sculpturală vine imaginea muzicală; după materia solidă vine vibrația; după tăcere vine cântecul.

Autorul însuși explică această opțiune, afirmând că cele treizeci de poeme „se succed alternativ: un poem dedicat lui Brâncuși, apoi unul dedicat lui Enescu”, ceea ce transformă cartea într-o „conversație peste timp între sculptură și muzică”.

Din punct de vedere al construcției poetice, avem astfel o compoziție binară, dar nu antitetică. Brâncuși și Enescu nu se exclud, ci se completează.

În poemele dedicate lui Constantin Brâncuși, Al. Florin Țene construiește o imagine poetică a sculptorului preocupat de esență, purificare și transcenderea materiei.

Poemul inaugural, „Brâncuși – Modelează sunetul în piatră”, concentrează într-o metaforă de mare forță concepția întregului volum: „Brâncuși nu lovește piatra, ci îi ascultă tăcerea.”

Este una dintre afirmațiile centrale ale cărții. Verbul „a asculta”, atribuit sculptorului, produce o sinestezie fundamentală: materia vizuală devine sonoră. Piatra are „tăcere”, iar artistul nu o agresează, ci o interpretează.

Dalta încetează să mai fie un simplu instrument: „Dal­ta lui nu este unealtă, ci o întrebare.” Iar răspunsul este oferit chiar de materie: „Și piatra răspunde.”

Poetica lui Al. Florin Țene se bazează aici pe personificarea materiei. Piatra nu mai este obiect, ci interlocutor. Sculptorul nu creează arbitrar, ci descoperă ceea ce se află latent în material. Această idee revine pregnant în poemul „Materia”: „Materia nu este mută.
Doar noi nu știm să o ascultăm.”

În continuare, poetul imaginează un Brâncuși capabil să audă în piatră „pasărea”, „sărutul”, „coloana” și „zborul”.  Este aici o adevărată ontologie poetică a sculpturii: opera nu este văzută ca adăugare, ci ca eliminare a surplusului: „Nu a adăugat.
A îndepărtat.
A dat jos tot ce era în plus.”

Prin aceste versuri, poetul surprinde literar unul dintre principiile estetice esențiale asociate creației brâncușiene: simplificarea ca drum către esență.

Un alt nucleu important al volumului îl constituie Coloana fără sfârșit, transformată de poet într-un simbol al aspirației către absolut.

Versurile: „O formă urcă, apoi alta, și alta, și încă una.
Ca o rugăciune spusă fără cuvinte.” conferă operei o dimensiune spirituală.

Coloana devine o scară metafizică, fiecare modul fiind „o treaptă spre necunoscut”.

Această verticalitate reapare în poemul „Înălțarea”, unde piatra, deși grea, dobândește capacitatea de a urca: și cu sufletul în infinit.”

Versurile sintetizează una dintre tensiunile fundamentale ale volumului: rădăcină și zbor, materie și spirit, pământ și infinit.

În „Brâncuși – Pasărea”, poetul nu descrie pasărea în sens realist. Dimpotrivă:„Pasărea lui Brâncuși nu seamănă cu o pasăre.
Și totuși zboară.”

Este o formulă poetică extrem de sugestivă. Artistul nu reproduce aparența obiectului, ci îi surprinde esența dinamică. În finalul poemului, poetul formulează explicit această idee: „Brâncuși a înțeles că pasărea adevărată nu este trupul ei.
Este clipa în care se desprinde de pământ.”

Aici poezia devine aproape o meditație filosofică asupra artei: ceea ce contează nu este obiectul în sine, ci principiul său de existență.

Dacă Brâncuși este prezentat drept artistul care face piatra să cânte, Enescu devine, în oglindă, artistul care sculptează sufletul prin sunet.

În poemul „Enescu – Piatra cântecului”, vioara este umanizată: „Enescu nu ține vioara ca pe un instrument.
O ține ca pe o inimă.” Imaginea este reprezentativă pentru întreaga secțiune enesciană. Instrumentul muzical devine organism viu, iar sunetul său deschide memoria afectivă a unei întregi lumi: „din lemnul subțire se ridică o țară întreagă:
dealuri, case, clopote, doruri, copilării, zăpezi și primăveri.”

Enescu este, prin urmare, nu numai compozitorul, ci mediatorul unei memorii colective.

Una dintre temele majore ale volumului este relația dintre universalitate și rădăcina românească. Atât Brâncuși, cât și Enescu sunt prezentați ca artiști care pleacă spre lume fără să-și abandoneze originea.

În „România din piatră”, poetul afirmă: „Brâncuși a plecat în lume,
dar România a plecat cu el.” Iar în poemul pereche, „România din cântec”, Enescu: „a luat România și a pus-o în muzică.” Aceste două texte formează unul dintre cele mai coerente cupluri tematice ale volumului. România este reprezentată prin două limbaje artistice: piatra și cântecul.

Nu avem însă de-a face cu un patriotism declarativ, ci cu unul exprimat prin simboluri culturale: satul, poarta, masa, sărutul, doina, vioara, memoria copilăriei.

În poemul „Enescu – Rapsodia”, un cântec rural este transformat prin actul creator al compozitorului:  „A venit un cântec dintr-un sat îndepărtat.” Cântecul devine apoi Rapsodie, iar poetul concentrează universul românesc într-o succesiune de imagini sonore: „În ea aleargă hora, fluierul, vioara lăutarului, râsul și dorul.” Definiția poetică finală este memorabilă: „Este România văzută prin auz.” Sintagma constituie un exemplu de sinestezie poetică: o țară poate fi „văzută” prin intermediul auzului.

Interesant este faptul că volumul nu construiește opoziția simplistă dintre piatra tăcută și muzica sonoră. Dimpotrivă, tăcerea devine punctul de întâlnire al celor două arte.

În „Masa Tăcerii”, poetul scrie: „La masa lui Brâncuși nu se mănâncă.
Se tace.” Iar în „Tăcerea dintre note”, corespondența este directă: „Nu nota cântă cel mai mult.
Uneori tăcerea dintre două note spune mai mult.” Prin această paralelă, autorul demonstrează că tăcerea nu este absența artei, ci una dintre formele ei superioare.

La Brâncuși, tăcerea precedă forma; la Enescu, tăcerea dintre note amplifică sensul muzicii.

Poemul „Sărutul” reduce sculptura la o imagine fundamentală a apropierii: „Două pietre s-au apropiat.
Atât.” Minimalismul expresiei este semnificativ. Poetul reproduce, la nivel verbal, principiul simplificării pe care îl atribuie sculptorului.

În contrapunct, „Oedip” introduce problematica dramatică a destinului uman:„Oedip nu este numai un personaj al mitului.
Este omul care caută să se cunoască.”

Astfel, dacă Brâncuși este asociat cu esența formei, Enescu este asociat cu adevărul interior al omului.

Pe măsură ce volumul înaintează, discursul liric dobândește o evidentă dimensiune metafizică. „Infinitul sonor” exprimă această orientare printr-o imagine simplă:„O notă moare.
Alta se naște.
Între ele este infinitul.” Este o concepție asupra artei ca apropiere de infinit, nu ca posedare a lui. Artistul nu poate cuprinde infinitul, dar îl poate presimți. Aceeași perspectivă apare în „Eternitatea”, unde poetul scrie: „Brâncuși a căutat forma simplă.
Și în simplitate a găsit infinitul.”

Avem aici o adevărată axă filosofică a cărții: simplificarea conduce către esență, iar esența conduce către infinit.

Poemul „Brâncuși – Dialog cu Enescu” poate fi considerat centrul conceptual al volumului. Autorul imaginează o conversație între cei doi creatori: „— Ce faci tu din sunet?
Iar Enescu i-ar fi răspuns:
— Ceea ce faci tu din piatră.”

Dialogul este scurt, aproape aforistic, dar concentrează întregul proiect poetic. Replica decisivă este: „Unul descoperă cântecul pietrei.
Celălalt piatra cântecului.”

Această formulă poate fi considerată sinteza estetică a volumului. Brâncuși și Enescu sunt uniți prin aceeași atitudine creatoare: amândoi caută ceea ce este ascuns.

Din punct de vedere stilistic, volumul se remarcă printr-o poezie predominant meditativă, aforistică și imagistică. Versul liber permite poetului să urmărească succesiunea ideilor fără constrângerile prozodice tradiționale.

Una dintre particularitățile stilistice este folosirea frecventă a personificării: piatra ascultă și răspunde, vioara are inimă, materia păstrează memorie, cântecul poate deveni casă.

O altă procedură esențială este sinestezia, prin care domeniile senzoriale se intersectează: piatra cântă, România poate fi auzită, muzica devine lumină, iar sculptura dobândește dimensiune sonoră.

Metafora centrală – „piatra care cântă” / „cântecul ce se cioplește-n inimi” – funcționează ca o matrice generatoare pentru întregul volum.

Ultimul poem, „Enescu – Cântecul care rămâne”, oferă o concluzie firească întregului demers: „Când ultimul sunet al unei săli se stinge,
muzica nu moare.” Muzica se mută în memoria celui care ascultă. În final, Brâncuși și Enescu sunt reuniți într-o imagine simbolică: „Brâncuși încă ascultă.
Iar piatra lui încă sună.
Enescu încă răspunde.”

Iar concluzia este formulată în termeni de universalizare a artei: „Un cântec care nu mai aparține nici pietrei,
nici viorii,
ci sufletului.”

Astfel, volumul se închide acolo unde, de fapt, începe adevărata sa semnificație: în cititor.

„Brâncuși și Enescu – Piatra care cântă și cântecul ce se cioplește-n inimi” este un volum construit pe o idee poetică unificatoare: aceea că marile arte, dincolo de diferențele lor de material și expresie, comunică prin aceeași aspirație către esență.

Al. Florin Țene îi așază pe Brâncuși și Enescu într-un dialog imaginar în care sculptura devine muzică, iar muzica devine sculptură. Brâncuși eliberează cântecul ascuns în piatră, în timp ce Enescu modelează, prin sunet, materia nevăzută a sufletului.

Valoarea simbolică a cărții este amplificată de motivul românesc: Hobița, satul, doina, copilăria, pământul, memoria, cântecul și tradiția apar ca forme ale unei identități culturale care nu se opune universalului, ci îl alimentează.

În fond, poetul construiește o estetică a întâlnirii: între piatră și sunet, între tăcere și cântec, între pământ și cer, între tradiție și universalitate, între trecut și eternitate.

Iar ultima formulă a volumului poate fi citită și ca o veritabilă ars poetica a lui Al. Florin Țene: „PIATRA CÂNTĂ. CÂNTECUL SE SCULPTEAZĂ. IAR ARTA RĂMÂNE.”

Această propoziție concentrează, în fond, întreaga filosofie poetică a cărții: arta adevărată nu moare odată cu materia, sunetul sau artistul; ea continuă să existe în memoria și sensibilitatea celui care o primește.

                                                        Prof. dr. Emilian Tomescu