În orice
compartiment de activitate, calitatea omului și a producțiilor sale (muncă,
idei, creații cultural-artistice, comportament etc.) ar trebui să aibă
prioritate în fața cantității de bani, relații și aranjamente de felul mitei,
șantajului sau lingușelii. La noi cu atât mai mult, cu cât pe aceste meleaguri necinstea
(nu doar în politică) și nedemnitatea au fost și continuă să fie în floare,
aspecte astfel semnalate în pledoaria sa de avocatul Raymond Poincaré, viitorul
președinte al Franței, care la acea vreme apăra interesele companiei
concesionare austriece în procesul de la București al fraudelor comise cu
prilejul concesiunilor de căi ferate, text-motto în remarcabila scriere
mateiană Craii de Curtea-Veche: „Ce
vreți, suntem aici la porțile Orientului, unde totul se înfățișează mai puțin
grav...”
Din
această frază se poate deduce cum R. Poincaré, cu politețea și eleganța lui
franțuzească, arată cu degetul nu doar spre carențele de comportament ale
cetățenilor și instituțiilor din această parte a Europei, ci și spre cadrul
juridic (posibil mai corupt, cu certitudine mai indulgent cu răufăcătorii),
motiv pentru care aici „totul se înfățișează mai puțin grav” decât în țările cu
legi ferme și justiție independentă. Oare ce-ar spune astăzi despre justiția
pesedizată, care îi „albește” pe ciracii corupți și anulează „în regim de
urgență” hotărârile luate în unanimitate de Congresul extraordinar al
Partidului Național Liberal (PNL) împotriva trădătorilor (liberalii roșii), iar
judecătorii pesediști de la Curtea Constituțională a României (CCR) validează o
lege anticonstituțională cu dedicație, astfel încălcând grav și sfidător cele
două principii universale ale dreptului roman (neretroactivitatea legilor și Non bis in idem – Nimeni nu poate fi
pedepsit de două ori pentru aceeași culpă)?!...
În ceea
ce privește calitatea/valoarea, din afirmația gânditorului francez Henri
Bergson deducem că nu numai pe meleagurile mioritice ea este ignorată și/sau
umilită (firește, există diferențe notabile între modul cum este tratată de
regulă valoarea autentică în România și în Franța): „Democrația este singura
formă de guvernământ compatibilă cu libertatea și demnitatea omului. Dar viciul
de care suferă este acela că nu deține criterii viabile de selecție a
valorilor”. Păi, dacă filosoful H. Bergson se arată cu îndreptățire nemulțumit
de acest viciu de fond al solidei democrații franceze, prin extensie al tuturor
democrațiilor consolidate, cam ce-ar spune de toată democrația noastră
postdecembristă, îndeosebi de actuala demo(no)crație pesedisto-„suveranistă”?!
Revenind
la literatură, trebuie subliniat faptul că, la fel ca în toate activitățile
moral-spirituale (filosofie, cultură, artă, religie, cercetare științifică), nu
contează cantitatea (numărul de cărți scrise), ci doar calitatea creațiilor. De
ce? Deoarece calitatea este favorita timpului (el decide ce este nemuritor din
toată înzestrarea și străduința umană), pe când cantitatea este absorbită
pentru totdeauna în generoasa împărăție a statisticii, mai exact al apetitului
acesteia pentru clasamente.
Ei bine,
dacă statisticile consemnează scriitori surprinzător, ba chiar discutabil de
prolifici (Nicolae Iorga, Alexandre Dumas-tatăl, Jules Verne, Herbert George
Wells ș.a.), memoria implacabilă a timpului îi răsplătește până și pe aceia
care de-a pururi vor rămâne în literaturile naționale și în cea universală
printr-o carte de mare valoare artistică: Alexandre Dumas-fiul cu romanul Dama cu camelii, Charles Baudelaire cu
senzaționalul volum de versuri Florile
răului, Giuseppe Tomasi di Lampedusa cu remarcabilul roman Ghepardul și Mateiu I. Caragiale cu Craii de Curtea-Veche, adorabilă frescă
a lumii balcanice de la începutul secolului al XX-lea (decadentismul și
atmosfera ei crepusculară).
Născut
la data de 25 martie 1885, Mateiu I. Caragiale (fiul nelegitim al lui Ion Luca
Caragiale și al Mariei Constantinescu, fiu de îndată recunoscut de dramaturg)
n-a scris numai capodopera Craii de Curtea-Veche,
ci și nuvela Remember și volumul de
versuri Pajere, intenționând să
elaboreze tripticul Craii de Curtea-Veche
- Sub pecetea tainei - Soborul țațelor (inițial cu numele Școala țațelor), trilogie unde, în
manieră balzaciană, dorea să se ocupe de personajele rămase în viață. Din
păcate, moartea prematură a originalului Mateiu, ca și extraordinara
meticulozitate cu care scria (la Craii de
Curtea-Veche a lucrat peste 20 de ani!), au făcut ca misteriosul roman polițist
Sub pecetea tainei să nu fie terminat (au apărut câteva fragmente în revista Gândirea), iar din Soborul țațelor să rămână doar un fragment, pe care autorul l-a
modificat de câteva ori.
Cum
spuneam, complexul roman Craii de Curtea-Veche
este capodopera cu care Mateiu I. Caragiale și-a adjudecat un loc de onoare în
literatura română și cea universală, la fel cum Ghepardul, splendida carte a lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa l-a
nemurit pe acesta și continuă să-i deruteze pe critici, „toate încercările de
etichetare ale romanului drept «roman istoric», «roman de familie», «roman al
morții», al decăderii unei lumi, precum cea aristocratică din uitata Sicilie,
al schimbărilor sociale provocate de reunificarea Italiei ca regat, al afirmării
rapace a noii burghezii, pot fi valabile, dar rămân parțiale” (Michaela Șchiopu
în Cuvânt înainte la Ghepardul, Ediția a 3-a, Editura
Univers, București, 1995).
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
14-15 sept. 2026
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu