Clădirea bătrână, deși abia se mai ținea pe fundație, adăpostea școala din anii 50 a Cavnicului. Podelele erau putrede, din ele se ridicau nori de praf. ”Nu mai tropăiți ca niște căluți, că, uite, se face praf și vă veți îmbolnăvi și voi de silicoză, ca tații voștri” - ne dojenea ocrotitor și blând, ca o mamă, învățătoarea noastră, Reghinuța. Eram în clasa a II-a. Când doamna învățătoare era indisponibilă, venea la clasa noastră domnul profesor Ioan Nădișan. Ca să nu înghițim praful din podelele putrede, domnul profesor ne ducea în poiana de la Măgură, unde bănci și scaune ne erau pietrele și buștenii de fag. Acolo ne ținea lecțiile, în natură. Și mai târziu, când ne era profesor la biologie, domnul profesor puține lecții le preda în clasa prăfuită. Dacă învățam, spre exemplu, despre miriapode, ne ducea în pădure și ne punea să ridicăm bolovani, pentru a vedea miriapodele. Trebuia să le numărăm piciorușele. Când ne preda despre ceva microscopic, lecția ne-o preda în cimitirul din Rai, unde, spunea, mediul bacteriogen este foarte dezvoltat. Avea răbdare cu fiecare dintre noi, până când toți ne uitam prin microscop, către o lume fascinantă. Dacă, în ianuarie, avea de predat lecția despre plantele care rodesc legume, ne ducea în sera școlii, făcută de Dumnealui și de elevi, unde ne arăta rădăcina, tulpina, frunzele și florile care fac pătlăgeaua, roșia. Așa învățam și despre alte plante. Toți eram ochi și urechi la lecții, abia așteptam să mai vină ora de biologie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu