Se afișează postările cu eticheta Contele de Saint Germain. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Contele de Saint Germain. Afișați toate postările

marți, 23 iunie 2026

Ludovic Orban, o caricatura bahistă, identitară a PNL...

 

Din categoria „ştirbilor” pe care-i evalua pe vremuri stomatologic Gabriel Liiceanu, exilându-i în lumea derizorie a cuvântătoarelor care mai mult încurcă viaţa pe pământ şi interesele dinţoşilor decât să fie de vreun folos cu umbra lor, liberalul Orban vrea acum să compromită şi ce mai e de compromis din blazonul brătienilor.
Ca şi cum nu ar fi fost de-ajuns dictatorismul bolojenist care s-a instalat tam – nesam, ca un val anesteziant, peste o adunătură de doctrinari ai individualismului pavoazaţi la derută, pentru congres, în tricouri galben – canar, trebuia să apară la tribună cu damful său ilariant şi „marele Ludovic”, pentru a confirma identitatea papagalicească a auditoriului adus cu arcanul la pavilionul expoziţional.
Cu toate că îi cunoşteam, din imagini de patrimoniu, valoarea inestimabilă de „bahist”, vocalist şi dansator, de data asta apariţia sa scenică m-a luat prin surprindere.
Vizibil emoţionat, cu buzele vinete ca după o cură cu dude negre, cu vocea tremurândă dar nemiloasă, cu başii săi celebri daţi la maximum, s-a dezlănţuit: cât de criminal e PSD-ul că face ce face şi cât de genial a fost Ciucu, că a făcut ce a făcut.
În delirul său Bolojan era un Mesia pe care nu-l merităm iar Nicuşor un trădător care trebuie degrabă suspendat.
La sfârşit au fost câteva aplauze palide venite din peluza special adusă pentru atmosferă şi… offf… toată lumea a răsuflat uşurată că jena a luat sfârşit.
Am evocat acest moment pentru că are simbolismul său. Bolojan a vrut să ne arate de ce trebuie înlocuiţi vechii liberali cu noi liberali. Pentru că „vechii” sunt expiraţi, cam de valoarea lui Ludovic Orban, iar noii sunt „inspiraţi”, cam de valoarea lui Dominic Fritz.
O vorbă bună şi pentru Ciprian Ciucu. L-am lăudat pe blogul ăsta de câte ori i-am pomenit numele. Pentru că stau în sectorul 6 şi mi s-a părut de excepţie ce a făcut el, ca primar, aici.
Se pare, însă, că dosarul său de la DNA este unul solid şi grav. Arcul peste judeţe pe care l-a făcut cu Bolojan întru susţinerea unor investitori imobiliari aflaţi în graţiile contractuale ale celor doi primari pare că nu a fost chiar dezinteresat ci, dimpotrivă, foarte interesat.
Să vedem ce surprize ne rezervă cuplul DNA - Nicuşor Dan care e la mutare, acum, după congresul în regim de urgenţă (suspectă) a PNL, dar am o presimţire (şi, mărturisesc, sper să se confirme) că ceva e putred în frăţia Bolojan - Ciucu.
Trăim vremuri foarte interesante. Să ne aşezăm comod în fotolii.

Contele de Saint Germain

sâmbătă, 20 iunie 2026

Idioți și diavoli. Nici SRI e nu mai e ce-a fost!

 

Criza politică de la noi aduce tot mai mult a fiertură de oase bătrâne. Zeama se înnegreşte de sânge stătut iar la suprafaţă se adună o spumă groasă, răscolită de mizeriile lăuntrice ale protagoniştilor.

S-au configurat trei tabere: nicuşorişti, bolojenişti, aurişti. Fiecare cu rebuturile sale proeminente. Luptele în trei sunt mai complicate şi mai greu de câştigat pentru că orice tabără poate deveni (şi devine), pe rând, arbitru în războiul celorlalte două.

Cristian Ghinea, cu ştaiful său exersat la Dilema Veche, devine tot mai mult useristul reprezentativ: obraznic, frate cu gangul, demolator prin excelenţă, capabil de golănii memorabile: „Președintele dă o lovitură de stat în PNL cu puțulica lui (Veștea)”.

Vă place? Nu vi se pare că e din aceeaşi familie cu M..E PSD? Din aceeaşi manea? Autorul marelui PNRR, pe care l-a scris cu picioarele înmuiate în venin, pe persoană fizică, şi de pe urma căruia România mai mult pierde decât câştigă, se dă din nou in stambă. Mulţumită lui ţara pierde şi bani, şi timp, şi speranţă. Omul se crede statuar aşa că nu se fereşte să se expună aşa cum arată.

Etnic porcin, vorbitor de slang groh.

Alţii sunt mai şlefuiţi. Înjură intelectual, cu persoana a doua plural pe buze. Tudor Chirilă – fire de artist – prezintă o formă de turbare mai elevată, fără bale, cu diplomaţie de taraf. Într-un dialog imaginar cu idolul său de până mai ieri, Nicuşor Dan, încearcă să muşte infecţios:

„O să fiți aplaudat de combinatori, de șmecheri, de securiști și de grupuri de interese. Să vă ierte Dumnezeu. Cu noi va fi mult mai greu”.

Exemple de mârlănii care devoalează nivelul de educaţie şi de „obiectivitate” al acestor pretinşi moralişti ar fi cu ghiotura, mai ales în răzmeriţa asta generalizată a simţurilor în care dracii scot capul mai de peste tot de pe unde s-au aciuat.

Nu are rost să mai repet tonul ridicat şi golănismele pe post de argumente la care apelează obsesiv CTP sau „Ceauşescu” sau George Simion sau cuplul Pantazi  Tapalagă sau Diana Şoşoacă; toţi o apă şi-un pământ!

Idioţi şi diavoli. Îi pun la un loc pentru că au multe în comun. Mai presus de toate ticăloşia. Destinaţii propuse pentru ei, întru însănătoşirea naţiei: primii la casa de nebuni, ceilalţi la şedinte intensive de exorcizare.

 În încheiere o remarcă din analiza momentului: SRI-ul e în continuare în toate, dar nici el nu mai este ce-a fost. Altădată, când bătea din picior…

Haosul politic generalizat tinde să ne pulverizeze economic. Faptul că serviciile noastre secrete nu mai sunt în stare să potolească tahicardia naţională care, practic, ne va invalidiza pentru multă vreme de acum incolo, arată ca nu lipsa de voinţă e cauza ci divizarea. Apariţia facţiunilor antagonice.

Singura care nu se dezminte în toată această harababură este celebra noastră justiţie „independentă”. Koveşismul, ca armă şi metodă, a rămas acelaşi. O dovedesc „coincidenţele” juridice manifestate toate într-o singură zi şi intr-un singur sens.

Dar, pentru a comenta zvârcolirile acestor zile aştept clarificările promise pentru săptămâna viitoare. Pe curând!

(Contele de Saint Germain)


vineri, 15 mai 2020

Cobra Macovei și fachirul malefic. Sau cum este justiția batjocorită în numele justiției!

Monica Macovei a scos din nou capul de la cutie. Precum cobra din coşul de nuiele, la fluierul fachirului malefic. Sfidează tot ce înseamnă legalitate şi constituţionalitate. Cu o obrăznicie şi cu o certitudine a impunităţii pe care doar natura ei aventuristă şi un spate extrem de puternic i le pot insufla.
După decizia CEDO cu privire la cazul Kovesi, doamna Macovei scrie, într-un adevărat delir triumfalist, şi următoarele:
„”Când trebuie să faci ceva îți iei riscuri. Din decizia CCR rezulta că președintele era obligat să o revoce. Șeful statului putea să nu revoce. Ce s-ar fi putut întâmpla? Ar fi urmat o sesizare a lui Liviu Dragnea la CCR, pe care președintele de asemenea putea să nu o pună în aplicare”.
Această declaraţie este stupefiantă! Mai ales când vine din gura unui pretins magistrat care, pe deasupra, pozează şi într-un vajnic apărător al justiţiei şi al statului de drept.
Această declaraţie este, în esenţă, un text programatic. Un autodenunţ. O spovedanie despre amoralitatea asumată, despre „scopul scuză mijloacele” ca mod de viaţă.
Doamna Macovei ni se dezvăluie  greţos, cu toată celulita şi cu toate vergeturile caracterului său de bacantă expirată a politicii. Este construită să calce totul în picioare pentru mizele ei personale, şi se mândreşte cu acest viciu de fabricaţie. Ne explică cum ar fi procedat ea dacă ar fi fost Preşedintele României.
Mai citiţi o dată acest fragment, şi cruciţi-vă:
„Din decizia CCR rezulta că președintele era obligat să o revoce. Șeful statului putea să nu revoce. Ce s-ar fi putut întâmpla?”.
Nu vi se pare că-l îndeamnă explicit pe Preşedintele României, pe Garantul Constituţiei, să încalce grosolan exact Constituţia? Adică, cel mai preţios lucru pe care, de fapt, îl are de apărat? Că-i cere să-şi batjocorească, practic, misiunea, şi să transforme Constituţia României în maculatură de stârnit muştele verzi?
Păi cum să spună un om al legii că şeful statului putea să nu revoce, desi Constituţia îl obliga să revoce? E aberant! E delirium tremens! Aşa îndemn la anarhie n-ar trebui să existe în gura unui oficial (fie el şi “fost”) al unui stat democratic! Auzi argument de comă juridică: “Ce s-ar fi putut întâmpla”?
Şi tot acest îndemn la prostituare politică şi la abolirea oricărui reper etic pentru ce? Ca să nu fie demisă o mediocră şefă de procuratură?
Cobra Macovei şi fachirul malefic George Soros sunt exponenţii unei rezervaţii de rinoceri. Care, tot mai mult, ca în piesa lui Eugen Ionescu, îşi extinde teritoriul şi populaţia. Şi priviţi cu ce rapiditate! Când a revocat-o pe Laura Kovesi, în iunie 2018, Klaus Iohannis (deşi consiliat de super sorosista Sandra Pralong) încă mai avea reflexe umane. Azi, la nici doi ani de atunci, a devenit un rinocer desăvârşit. Nu doar că i-au crescut corn şi platoşe, dar a ajuns şi lider de turmă.
E şi o parte bună în toată această rinocerizare sorosistă în masă. Îi recunoşti mai uşor. Le e tot mai greu să acţioneze sub acoperire. Şi, pe deasupra, tropăitul lor de imparicopitate face zgomot şi ridică praful. Când calcă ei în picioare legi, constituţii şi bunul simţ, se aude de la o poştă şi cerul se intunecă. Nu se mai pot ascunde. Şi asta îi vulnerabilizează.
Monica Macovei este unul dintre vătafii lui George Soros pe moşia România şi unul dintre influencerii lui pe domeniul justiţiei în Parlamentul European. Ea face şi desface jocuri de putere mult peste poziţiile oficiale pe care le deţine într-un moment sau altul. Ea a influenţat votul prin care Laua Kovesi a fost aleasă procuror şef european şi acum, deşi oficial nu mai e nimic, a reuşit să tragă sforile la CEDO pentru ruşinoasa decizie dată tot în favoarea Laurei Kovesi. Mâine, când Kovesi va intra în pâine la Parchetul European, doamna Macovei va fi cel mai important membru din echipa acesteia şi eminenţa cenuşie care va asigura ca acest parchet să funcţioneze ca o armă perfectă în mâna lui George Soros.
Până la urmă Laura Kovesi (pilotată, evident, de Monica Macovei) are şi un rol pozitiv prin toată evoluţia ei caracterizată de hormoni şi de diletantism: distruge  instituţii şi mituri construite pe minciună. A distrus Parchetul General, a distrus DNA, acum a distrus CEDO, şi, mai presus de toate, a distrus mitul că în România ar funcţiona o justiţie liberă şi independentă.
Este foarte important ca românii să nu aibă încredere în această justiţie – instrument – armă de poliţie politică pe care fariseii momentului încearcă să ne-o vândă drept cucerire a statului de drept.
Totul e o imensă minciună. Construită de rinocerii lui Soros a căror miză este să conducă prin minorităţi aservite, pretinzând că apără democraţia şi drepturile omului.
Are dreptate Adrian Năstase, a cărui cerere la CEDO  zace de şase ani, în vreme ce dosarul Laurei Kovesi s-a rezolvat super urgent:
„Se pare că nici CEDO nu mai este sub acoperire”!

sâmbătă, 25 mai 2019

Dezbinatorii

Slavă Domnului că toate au un sfârșit! E, până la urmă, o formă de protecție a speciei.


Se va termina și această oribilă campanie electorală și vom închide încă un episod de tiflă și umilire colectivă la care suntem supuși periodic de politicieni seci și goarnele lor acordate la cacialma pe cheia, chipurile sol, a democrație.
Democrație pe naiba! O turmă abulică și niște lătrăi în jurul ei care văd peste tot prăpăstii de care, chipurile, vor s-o țină departe. Dar nu oricum, ci purtând-o din minciună în minciună, din hârtop în hârtop, din deziluzie în deziluzie.
Mi-am impus să nu intru în această farsă a propagandei drapate în bune intenții. Nu scriu nici la comandă, nici pentru bani, sunt liber așadar să tac atunci când alții, constrânși de tot felul de obligații, se transformă în agenți electorali.
Nu aș fi scris până peste următoarele trei zile nici măcar aceste rânduri dacă nu m-ar fi indignat, joi seara, felul în care un așa zis vector național de opinie, reper moral, stâlp al jurnalismului echidistant dâmbovițean de dinainte și de după decembrie 1989, a ales să se prostitueze în public într-un mod de-a dreptul scabros. Scabros înseamnând să renunți total la meserie, la deontologie, la regulile și tainele înnobilării ei, la partea ei  de frumos și diferențiere, pentru a te prezenta superlativ obscen și partizan.
Domnul Cristian Tudor Popescu, căci despre domnia sa este vorba, a apărut în emisiunea pe care o realizează săptămânal cu Cosmin Prelipceanu, ca un fel de exponent al mizeriei umane în vitrină. Din față și din profil. Pe dinafară și pe dinăuntru. Fără farduri și căptușeli.
Cu “dinafara” n-aș prea insista, căci e pe bază de cromozomi și gene. Ba chiar aș invoca circumstanțe atenuante; când peste o schimonoseală nemiloasă de la natură aplici grimase de speriat copiii, uneori obții efecte simpatice. Asta și-o fi închipuit și domnul CTP când a ales să se scălâmbăie convulsiv, ca împielițații loviți frontal în nări de aburii tămâii, vărsându-și ochii din orbite, rânjind câinește și proeminându-și venele de la gât și frunte mai ceva ca scările de acces la Centrul Pompidou.
Cu “dinăuntrul” e însă de neîntors capul. Adică, desi primul impuls ar fi să întorci capul de la atâta mizerie umană, minima higienă morală te obligă să reacționezi.
CTP reia tema “sluților și știrbilor” lui Liiceanu adâncind-o, cu binecunoscuta lui mușcătură inchizitorială, până la nivelul identificării unei prostii congenitale, aproape generalizată, la nivelul poporului român. Adică poporul ăsta, care nu e în stare să înțeleagă că binele și răul sunt acolo unde le indică el, CTP, e eminamente imbecil. Sau, cu vorbe mai catifelate, prostibil.
Dacă nu a repetat de 10 ori într-un singur minut că majoritatea asta a noastră, a românilor care votează puterea actuală, e prostită ca ultima retardată de Dragnea si ai lui, de minciunile și promisiunile acestora, atunci nu a spus-o niciodată.
Atâta e în stare această suflătoare coclită a torționarilor de rit nou să dea pe pâlnie: românii au (majoritar) preferințele electorale pe care le au pentru că românii sunt (majoritar) proști. Inculți, manipulabili, fără să aibă habar pe ce lume trăiesc, bâjbâind ca niște animale besmetice care și-au pierdut instinctul de orientare și, în final, chiar și pe cel de conservare.
Acum eu nu vreau să spun că nivelul de instruire și informare al românului statistic ar fi ceva cu care să ne mândrim, pe care să-l propunem ca brend de țară. Există încă multă ignoranță, mai ales la sate, care vine în principal din pauperitate.  Dar ce ar fi de făcut pentru a depăși acest handicap? Să-i excludem de la vot pe cei care nu au bacul (cum tot CTP propunea)? Să ne dăm, total nepregătiți, pe mâna unor “elite” amorale care, cum ne-au demonstrat de câte ori au avut prilejul (íntelectualii lui Băsescu, guvernul Cioloș), au realizat pentru popor doar dureroase contra-performanțe iar pentru țară aproape exclusiv cedare de suveranitate?
De acord: mulți români de la sate și din provincia uitată de mahării de la centru își limitează legăturile cu realitatea aproape exclusiv la problemele lor imediate de subzistență. Dar să spui că aceștia și-au pierdut busola? Că habar nu au pe ce lume trăiesc? Că nu sunt în stare să deosebească binele de rău în ceea ce-i privește? Asta nu e doar propaganda bezmetică, nu e doar delir segregaționist pentru, practic, scoaterea din ecuația democratică a unor compatrioți incomozi. Asta este, pe față, o discriminare abominabilă.
Până la urmă, marea masa a haștagiștilor care își iau informațiile doar de pe facebook, care refuză să se uite la televizor pentru că nu le convin realitățile prezentate acolo, care ar da oricând ideea de identitate națională pe un globalism aneantizant mai bine plătit, o avea o privire mai corectă asupra realității imediate? Acești oameni veșnic nemulțumiți de “ciuma roșie”, dar atașați cu patimă robustă de instituțiile represive ale țării și de abuzivii conducători ai acestora, or fi mai patrioți și mai generoși cu semenii decât românii simpli pe care îi batjocorește CTP? Sau dimpotrivă?
M-au indignat tupeul și suficiența jurnalistului respectiv pentru că, din malformații genetice și din interese de gașcă, el se face că nu înțelege un lucru elementar: că țara asta se va ridica din genunchi cu adevărat doar atunci când nivelul mediu, material și intelectual, al populației ei se va ridica și el la nivelul mediu al celorlalte populații de pe continentul pe care coexistăm.
Soluția sănătoasă (și democratică) pentru țară nu este să conservi înapoierea și să impui din afară vătafi cinici care să conducă poporul ca pe o turmă, dezbinându-l și antagonizându-l. Soluția sănătoasă (și democratică) pentru țară este să iei pulsul tălpii (fără de care ești suspendat, lipsit de rădăcini), să asculți ofurile acestei tălpi și, pentru ea, împreună cu ea, să faci ceea ce trebuie ca să devii un egal al celorlalte națiuni europene și nu argatul lor bun doar pentru muștruluială și muncile de jos.
Știu, asta necesită mult timp și enorm de multă perseverență pe drumul greu al recuperării handicapului pe care ni l-a creat regimul comunist în 50 de ani de “emancipare originală”.
E greu, dar nu imposibil să recuperăm. Condiția esențială pentru reușită constă însă în unitate și solidaritate. Adică exact în opusul a ceea ce avem acum în țară, a ceea ce propovăduiește CTP și camarila pe care o deservește cu atâta încrâncenare.
Cei care rup țara în două, cei care au declanșat și intrețin frenetic războiul româno – român, cei care ne împart în buni și răi, în deștepți și proști, în ai noștri și ai lor, în patrioți și trădători de neam, sunt cei de care trebuie să ne ferim cu orice preț.
Dezbinatorii.
Iată adevăratul pericol! Iată marele dușman colectiv!
Dezbinatorii.
Sunt atât de simplu de identificat.
Dacă vrem să redevenim uniți și puternici trebuie, în primul rând, să scăpăm de dezbinatori.
Cred că încă e la îndemâna noastră.


Sursa: Contele de Saint Germain

miercuri, 30 ianuarie 2019

Asaltul intelectualilor defecţi

Știința de carte nu garantează un caracter exemplar. Dacă învățătura nu se așterne la momentul potrivit și peste o minte echilibrată, ea poate produce exact efectul distrugător al  zilelor calde, primăvăratice, rătăcite prematur în miezul iernii: ghioceii se deschid, merii înfloresc, natura se lasă înșelată, apoi vine înghețul și praful se alege atât de recoltă cât și de normalitate.


 Știința de carte e o chestiune de acumulări. Caracterul e o chestiune de dat, organică. Precum culoarea ochilor.  Îl ai cum îl primești și așa îl vei purta cu tine toată viața. Îți va determina opțiunile. Degeaba citești eseuri despre virtute, despre generozitate, altruism, compasiune,  dacă dominanta ta călăuzitoare e egoismul. Dacă Dumnezeul tău absolut este propriul ego. Vei crede că sensul vieții tale este să fii mai șmecher decât ceilalți. Și atunci îți vei folosi știința de carte căutând disperat soluții de parvenire în disprețul moralei, al adevărului, al anatemei pe care viitorimea obiectivă o va pune asupra efemerei tale dări din coate.
Toate națiunile au avut, de-a lungul istoriei, intelectualii lor defecți. Genul de lepre pavoazate cu diplome și onoruri primite contra slugărniciei și a vânzării de țară. Cel mai ușor de cumpărat sunt orgolioșii lipsiți de Dumnezeu.
La capitolul acesta noi, românii, am fost mereu printre medaliați.
Nu voi face o retrospectivă a intelectualilor noștri defecți, care ne-au amărât viața în ultimele decenii cu balele și poltronismul lor. Sunt bine cunoscuți, iar cei mai proeminenți dintre ei chiar și-au câștigat un apelativ care îi leagă nemijlocit de numele unui președinte satanic.
Ceea ce mă frapează însă până la iritarea de a le consacra acest articol este forța celor mai purulenți dintre ei de a naște epigoni.
În ultimele zile nu mai puțin de trei astfel de epigoni, de specimene dizarmonice, apărute din spuma de fiertură murdară a unor așa ziși mentori ideologici, mi-au atras atenția. Și prin tupeu, deși la capitolul acesta ne-au obișnuit că sunt de neîntrecut, dar, mai ales, prin prostie. E, totuși, hilar, să-I vezi pe unii care în sinea lor se consideră deștepți nevoie mare cum dau în gropi de atâta nătângeală fudulă.
Vă mai amintiți de Florin Călinescu? Realiza, pe vremuri, un talkshow de succes cu și despre politicieni. Garagață, miștouri de bodegă, ,fonfleuri, decolteuri, recuzită de tabloid. Mergea! Lumea se amuza, mai o bere, mai o râgâială și trecea seara. A doua zi toți uitau de emisiunea lui și gata, ce ne-am mai râs. Începeau o nouă săptămână cu frunțile descrețite. Acum, de-o vreme, de indignare față de ciuma roșie, domnul Călinescu și-a ieșit din pepeni. Cum toți sunt niște idioți, s-a hotărât să candideze EL la prezidențiale, să-i distrugă EL pe pesediști cum știe EL mai bine. Cu intenții serioase, cu declarații oficiale, nu la vrăjeală. Până aici totul e OK. Doar că limbajul i-a rămas același: caterincă de Dorobanți, flegme aruncate prin strungăreață, tot tacâmul de derbedeiaș de cartier, ce mai! Iată o mostră:
“Întors din vacanţă, repetentu’ livulică postează o poză cu nişte nătărai. Și cu un alt repetent. Cel puţin. moliceanu. Zice că viitorul arată bine. Pentru el. Normal. Acuma, ar trebui să precizeze cu care din damele lui a fost în recreaţie, de nu a putut să îşi expună făţăul la ceremonia de la Ateneu. Când cu preşedinţia Europii…sau poate nu a avut cravată”.
Eu vă întreb doar atât: ce român normal la cap (evident că nu mă refer aici la alde Bot sau Sandy sau Dide care, accept, se pot simți reprezentați de textele lui Florin Călinescu) și-ar arunca votul pe un asemenea candidat, care nu e în stare să iasă din pielea lui de cabotin de doi bani pentru a demonstra măcar pentru câteva secunde că știe să fie și serios atunci când e nevoie. De-asta spun că la acest domn prezidențiabil e vorba de prostie multă. De prostie crasă. Cum să interpretezi un rol de președinte de țară, serios, cu dume de berărie cu pufuleți?!
Un al doilea epigon, strivit după cum se pare de personalitatea paternă, este juniorul Caramitru. Andrei Caramitru. Acesta și-a a băgat capul în poză exact ca neghiobul vânător de muște cu limba care și-a prins gâtul în ventilator, părând a dori să se revendice direct din duhneala național – socialistă a lui Mircea Mihăieș. Tot ce pot spune despre acest fiu jalnic este că îmi pare rău de tatăl lui. Să investești atât într-o odraslă (și bani, și așteptări, și timp, mult timp – “copilul” înțeleg că a adunat peste 40 de ani până la acest debut politic fulminant) și să iasă așa ceva… Durere mare. Cum s-o simți regalistul Ion Caramitru defilând sub lozinca Nihil sine Deo cu un vlăstar care propovăduiește arestarea la grămadă a celor care nu gândesc ca el și chiar arderea acestora pe rug, precum a cărților interzise pe vremea inchiziției. Doamne ferește!!!
În fine, ca să și râdem puțin la sfârșit, un recidivist în ale enormităților lansate cu aerul de cimpoi al ventrilocului ce vorbește cu burta, altfel zis din vintre: Radu Banciu. Se știe că omul lucrează sub presiune. Înainte de orice emisiune se cuplează la un compresor, iar la 3, 2, 1, Start i se scoate dopul. Ce urmează după aceea este vria turbo specifică baloanelor umflate, cărora li se dă drumul la gură. Scăparea de sub orice control logic, de sub orice disciplină a raționamentului riguros.
Zilele trecute i se pusese pata pe Serbia și pe azilul politic acordat de judecătorii acestei țări lui Sebastian Ghiță. După ce i-a caracterizat pe sârbi mai ceva ca la “blagosloveniile” de legat din Cuțarida, a dat sentința cam în următorii termeni (reproduc din memorie): dac-aș fi autoritate română aș întrerupe pur și simplu relațiile diplomatice cu această țară subdezvoltată. Adică noi suntem în UE, ei nu, și ne dau ei nouă lecții de justiție? Oricum ar fi fost procesul lui Ghiță în România cum să vii tu, comparabilă cu țările africane sau și mai rău, și să spui că justiția din Româia e de căcat, că se falsifică probe și se încalcă drepturile omului? Inadmisibil!.
De-asta spun: mare e grădina lui Dumnezeu și mulți zbanghii cu niscai diplome la active dar caracter ioc se joacă de-a “țară, țară, vrem ostași”. Și cu coarda, și cu elasticul dar, mai ales cu răbdarea oamenilor normali care se întreabă ce s-ar întâmpla dacă acestor descreierați le-ar pune cineva într-o zi, în mână, un pistol adevărat, cu gloanțe adevărate.
Nu-s de luat în serios dar nici de luat în glumă. Trebuie doar luați într-o severă supraveghere medicală.


Sursa: Contele de Saint Germain

miercuri, 14 noiembrie 2018

Când doi se bat, al treilea câștigă!

Cine-și închipuie că războiul este între Iohannis și Dragnea se înșeală amarnic. Războiul este între blocuri internaționale de intelligence.


 În ultimii ani România a dobândit, prin evoluții geopolitice ce au adăugat mult aportului ei minor pe timp de pace, un rol zonal de o sensibilitate extremă. Împinsă de la spate de partenerii săi strategici, a trebuit să accepte a deveni prima linie de apărare a Europei în fața amenințărilor Rusiei.
Inițiativa nu a aparținut atât Europei cât Americii. SUA, în planul său complex de asigurare și control a securității naționale și mondiale urmărește două principii fundamentale: păstrarea conflictelor cât mai departe de propriile teritorii și distribuirea echitabilă a poverii financiare între ea și marii săi aliați.
Prin amplasarea scutului antirachetă la Deveselu, prin operaționalizarea unui comandament NATO în România care să ranforseze capacitatea de reacție rapidă a alianței în zona Mării Negre, sunt atinse ambele principii menționate.
Cu ce preț pentru România? Cu prețul unor riscuri militare majore în caz de conflict armat și cu prețul cedării unei fracțiuni de suveranitate când vine vorba de interese globale.
Cedarea unei fracțiuni de suveranitate este, în acest moment, miza războiului intern, româno – român, la care asistăm.
Războiul despre care vorbim nu se poartă între români care vor să cedeze o parte din suveranitate și români care vor să păstreze intactă această suveranitate. Ambele tabere beligerante, conduse de lideri teleghidați din afară (Iohannis și Dragnea), au acceptat de mult compromisul unui subordonări. Doar că superputerea căreia au decis să se închine diferă.
Culmea este că niciuna dintre aceste superputeri nu este Rusia!
Războiul nostru intern reverberează niște conflicte recente generate de noua doctrină americană, să-i zicem „doctrina Trump”, construită în jurul contribuției de 2% solicitată de SUA partenerilor săi din NATO. Această pretenție a SUA a tulburat echilibrele din interiorul alianței și a generat tentative de regrupare din partea principalilor actori. Germania și Franța tatonează o apropiere de Rusia și Iran în vreme ce SUA și Israel, mai unite ca oricând, pariază pe controlarea Orientului Mijlociu.
În această reașezare geostrategică de blocuri, România este prinsă la mijloc. Președintele Iohannis se pare că a ales tabăra europeană, în vreme ce Liviu Dragnea și coaliția de guvernare PSD – ALDE au dat mai multe semne că ar prefera tabăra Israelului. Pe când Klaus Iohannis vizita Bruxelles, Roma și Pompei, Viorica Dăncilă făcea un turneu oficial în Arabia Saudită și apoi se întâlnea, bucurându-se de gesturi de o cordialitate aparte, cu premierul Israelului.
Ceea ce vedem noi în această perioadă, în aceste zile, este un spectacol de marionete.
Pentru blocul european, care trage de sforile lui Klaus Iohannis, este practic de neacceptat ca președinția românească a Consiliului UE să fie pentru 6 luni în mâinile și sub controlul taberei Dăncilă – Dragnea. Faptul că președintele României a ieșit ieri să ceară imperativ, celor care trebuie să audă și să acționeze, dărâmarea guvernului Dăncilă – Dragnea, mi se pare de o necugetare simptomatică. Ipoteza că această instigare ar  trebui să fie, împreună cu rezoluția de azi a UE pentru România, detonatorul unei explozii sociale care să forțeze demisia guvernului Dăncilă după modelul demisiei guvernului Ponta, începe să capete consistență.
Dacă lucrul acesta se va adeveri, dacă vom avea din nou 100 000 de oameni în stradă ieșiți așa, din senin, peste noapte, înseamnă că da, motoarele de mobilizare și serverele de manipulare ale băieților de la SRI (dimpreună cu păpușarii lor europeni) au fost din nou puse la lucru. Ceea ce, după trecerea în rezervă a lui Coldea, nu s-a mai întâmplat.
Pe de altă parte, însă, mesajul incitator lansat public și fără precauții de Iohannis ar trebui să ridice la maximum vigilența guvernanților. Care, dimpreună cu intelligence-ul din tabăra lor, cel care, de fapt, îi coordonează, ar avea destul timp să proceseze și să contracareze.
Se zice că, de departe, cel mai tare „intelligence” îl are Israelul.
Modul în care Dragnea rezistă într-o luptă în care alții ar fi dispărut de mult din joc cred că are legătură cu aliații externi pe care el și i-a ales. Care aliați externi, după ce l-au ras pe Klaus Werner Iohannis de pe lista preferaților lor, se pare că lucrează acum la impunerea unui nou președinte pentru România.
Apropos: mai știți ceva de Mihai Răzvan Ungureanu?!

Autor: Contele de Saint Germain
Sursa: Conteledesaintgermain

duminică, 15 octombrie 2017

Priveghi la PSD

Cum nu există vii morți?! Dar Liviu Dragnea?! Dar Mihai Tudose?!

Ați văzut fețele CEX-iștilor când au ieșit aseară de la ședință? De funeralii!
Ați văzut măștile de gips ale celor doi vii răposați, la declarații? Fără priză, flasce, bâjbâind abulic după salvatoarea rigor mortis.
Cea mai tare știre răsuflată din timpul ședinței a fost că, la un moment dat, participanții la priveghi au izbucnit în aplauze. Cum, îndeobște, asta se întâmplă la conducerea pe ultimul drum a oamenilor de scenă, putem deduce acum că cei doi vii morți au fost considerați de colegii lor mai degrabă saltimbanci decât oameni politici.
Există și morți vii. Cum ar fi Caragiale. Nu-l recunoaștem, pe Măria Sa, zâmbindu-ne pe sub zarțale, ori de câte ori se mai dă în stambă vreun Cațavenc ori vreo Ziță? Vreun Pristanda ori vreun Venturiano?
Morții vii sunt mult mai prețioși decât viii morți. De la viii morți nu te poți aștepta la nimic bun. Ei anunță doar atât: descompunere și duhoare. Morții vii măcar sunt durabili. Aseptici și didactici.
Să revenim.
Liviu Dragnea e genul de copârșist cu lăutari. Jupânul cartierului, de când se știe, toată viața i-a plăcut să fie salutat cu o mică plecăciune respectuoasă. Iar acum, la despărțirea mai lungă, dacă s-ar putea, cu o lacrimă în colțul ochiului. De-asta lăutari. Pentru emoție și bocete înfundate.
Mihai Tudose e omul uniformei purtată pe sub pijama. Ca ziua să pară adormit, iar noaptea, dacă i se murmură un ordin la ureche, să poată sări iute din pat direct în cizme. La îngropăciune domnia sa preferă alămurile, salvele de calibru mic și o groapă XXL, să se poată scărpina în voie dacă-l vor ciupi furnicile neantului.
Agonia lu Liviu Dragnea nu mă impresionează. Te pot impresiona eroii, nu lașii. Nesupușii, nu docilii. Nici nu savurez, însă, această agonie ca pe o binemeritată răsplată pentru frica sa de a juca tare. Îl pot înțelege și scuza. E un român cu tarele neamului său. Jalnic adept al compromisului. Departe de a-și putea asuma riscuri înălțătoare și de a se jertfi, la nevoie, pentru ceilalți.
Cu priveghiatul Mihai Tudose am însă o problemă. A stat închis în conserva sa până acum, de nu auzise nimeni de el și de  isprăvile lui politico – administrative, și, de-odată, cineva îi deschide capacul. Chiar Liviu Dragnea. Iar el, Tudose, ca mulțumire, ce face? Mușcă mâna care l-a eliberat pentru politica mare și o mușcă nu oricum, ci veninos, cu dinți viperini împrumutați anume de la Klaus Iohannis pentru a șuiera cum se cuvine cuvântul „penali”.
Atacul surprinzător și violent declanșat de Mihai Tudose la A3, împotriva lui Liviu Dragnea, urmat de o inflexibilitate  ostentativă a primului ministru în așa zisele negocieri cu colegii săi de partid, demonstrează nu enervare de moment ci premeditare. Nu bune intenții ci urmarea unor ordine distructive. Și nu o acțiune individuală, ci una colectivă. În care și-au dat mâna, cu replici complementare, și președintele Iohannis și DNA-ul și presa aservită binomului.
Deci Mihai Tudose, mai presus de anonimul pesedist care a fost până când l-a făcut mare Liviu Dragnea, s-a dovedit un securist – conservă plantat bine de „băieți” în cămara cu murături a PSD, pentru a fi activat la momentul potrivit, când nevoile oculte o vor cere. După rețeta Victor Ponta.
Prin faptul că nu a cedat niciun pas, că a forțat lucrurile până la a primi tot ce a vrut, că a ales să-și arate mușchii lui de șahist pe blat cu prea-puternicii zilei (Președinție, DNA), în fața unui partid oarecum in derută sub asalturile necontenite ale DNA, Mihai Tudose și-a asigurat ura, oprobriul unanim și vehement al membrilor PSD. Al celor de la vârf dar, mai ales, al celor mulți, de la bază.
PSD este un partid orgolios. Și regenerativ. Care, atunci când este umilit, ține minte și așteaptă cu înfrigurare momentul revanșei. Mihai Tudose, amețit de fumurile securistice care l-au făcut să se simtă o clipă staroste peste foștii săi colegi, este după ședința de ieri, deși mai are încă puls, un politician mort.
Figurile cernite ale pesediștilor, de aseară, anunță înrăire și sete de revanșă.
Deși, cu numele, guvernarea le aparține în continuare, ei știu că, în fapt, „mulțumită” fostului lor coleg care i-a îngenuncheat pentru o clipă, puterea a fost trasferată, hoțește, în mâini nelegitime. Iar cei care jubilează la această lovitură de palat sunt exact cei pe care poporul pesedist îi detestă cel mai tare: Klaus Iohannis și Laura Kovesi.
La care, de aseară, s-a adăugat cu mare vuiet de trădare, și Mihai Tudose. Viul mort Mihai Tudose.
Aleluia!

miercuri, 30 noiembrie 2016

Luați aminte la testul aroganței când decideți cu cine votați

Ideea acestui articol mi-a venit acum două seri, privindu-l într-o emisiune televizată pe fostul Ministru al Culturii Vlad Alexandrescu. Acesta, pișându-se din balconul infatuării sale nemăsurate, ca un intelectual fin ce se crede, în capul unui interlocutor mult mai cunoscut și mai apreciat de români decât el, ne-a arătat că are și puța mică și șancre roșii, de relații necurate, pe ea.
După cum puteți constata citindu-mi articolele din urmă, nu m-am înscris în corul celor inflamați de „pericolul sorosist”. Am considerat și consider acest subiect ca fiind, în primul rând, o temă de campanie și nu o problemă națională la fel de gravă precum, să zicem, abuzurile din justiție ori substituirea voinței populare cu voința unor oculți. Tocmai de aceea am fost nedumerit spre iritat să văd cu câtă disproporționată vigoare și-a tras șlițul domnul ministru și a slobozit jetul fierbinte  ca să astupe gura celui ce și-a permis să afirme că “Soros a infestat Europa și România”. Iată un fragment din răspunsul – micțiune al domnului Alexandrescu:“Aveți o teorie infantilă cum că George Soros a infestat România. Această teorie vine de la Alianța Noastră, de la PRU. În mod inconștient sunteți un agent al lui Putin”.
Vă voi atrage atenția doar în subsidiar asupra exprimării stupide până la autoincriminare a acestui fost ministru tehnocrat. El, vrând să susțină exact contrariul, ne spune, sub presiunea bășicii, că teoria pe care o combate a fost emisă chiar de partidul lui, PRU. Nostim, nu? Recitiți dacă nu credeți! Și atunci, de unde supărarea? Păi tot de-acolo de unde și prostia!
Să admitem însă că domnul Alexandrescu era emoționat și de aceea a încurcat sensurile. Fondul, mult mai grav,  al slobozirii acestei replici din izmenele – atlas ale domniei sale, este aroganța nemăsurată pe care ea o trădează. Disprețul față de sutele de mii, dacă nu milioanele de români, care împărtășesc această teorie cu infecția sorosistă. Sunteți infantili, le-a transmis Vlad Alexandrescu ploaia lui de pișat drenându-i șancrele, sunteți agenți ai lui Putin!
Plecând de la acest jenant episod al acestui jenant personaj care, într-o altă emisiune, i-a atras atenția moderatorului că a uitat să-i menționeze titlul de profesor universitar (Doamne, ce baloane de săpun mai sunt unii pântecoși în ale culturii, ce gogoși plesnind de infatuare ne restrâng și viciază aerul și așa poluat), mi-am adus aminte și de alte aroganțe celebre din campania asta electorală.
De pildă, mai marele lui Vlad Alexandrescu, domnul Nicușor Dan, ne vorbea într-un discurs dorit, de asemenea, spiritual și memorabil, despre „teleormanizarea României” ca despre o întoarcere la viața de grotă: „In decembrie avem de ales intre teleormanizarea Romaniei si Romania europeana”.Teleormănenii, în viziunea domnului Nicușor Dan, sunt un fel de leproși ai societății. De ce? Pentru că poartă cu ei marele păcat de a fi, statistic, cei mai săraci din țară.
Aroganța lui Nicușor Dan, deși pare a disprețui mai puțini români decât cea a lui Vlad Alexandrescu (județul Teleorman are sub 400 000 de locuitori), este considerabil mai gravă deoarece, infamantul „teleormanizare”, poate fi extins, în logica autorului, la toate județele paupere ale țării.
Și exemplele de politicieni aroganți, care se declară democrati pur-sânge dar în realitate au o gândire (dar mai ales o simțire) sectară, detestând cu superioritate majoritățile ce nu le convin, pot continua. Traian Băsescu, Monica Macovei, Raluca Prună sunt doar printre cei mai vizibili dintre aceștia. În spatele lor, însă,  se aliniază divizii de ejusdem farinae. Pozând în tehnocrați, reformatori, vizionari, patrioți. În realitate ariviști, oportuniști, egolatri, reptilieni.
Nesocotirea voinței celor mulți pentru că sunt săraci, sau neinstruiți, sau ușor de manipulat, sau cu alte priorități decât elitele, înseamnă cea mai gravă abatere de la democrație. Aici, decidenții finali ar trebui să fie intransigenți: democrația mai presus de orice. Sau, dacă nu, renunțarea fățișă la democrație și adoptarea unui sistem alternativ asumat și explicat clar.
Mai sunt două săptămâni până la alegeri. Alegerile sunt ca un flux. Apele (noi, voi, ei, democrați, liberali, naționaliști) ce vor invada uscatul, acum, pe 11 noiembrie, îl pot curăța, modifica, face mai bun, prin mareea votului lor.
Dragi concetățeni! Fiți foarte atenți la aroganți, atunci când decideți cu cine votați. Aroganții reprezintă specia cea mai pernicioasă și de evitat. Dacă acum, în plină campanie, au obrăznicia să vă sfideze, să vă râdă în nas că sunteți teleormăneni sau infantili sau că drepturile voastre sunt un lux, sau că „intr-o tara in care criminalitatea este ridicata, drepturile omului nu pot fi exercitate pe deplin” (Monica Macovei), imaginați-vă ce vă vor face după ce se vor instala în fotoliile marilor decizii.
Dacă veți tăcea, vă vor strivi! Dacă veți ieși în stradă, vor pune furtunele cu apă rece pe voi. Singura șansă să-i faceți respectuoși față de democrație este să întăriți democrația prin procentul vostru zdrobitor.
Acesta nu este un mesaj electoral!
Acesta nu este un text destinat sprijinirii vreunui partid!
Acesta este un apel la solidarizare împotriva aroganței, imposturii și disprețului față de ceea ce ar trebui să însemne, cu adevărat, patria!

luni, 14 decembrie 2015

OPINII. "Până când să n-avem ṣi noi teroriṣtii noṣtri?!"

Înclinaṭii am arătat. Închisorile comuniste, mineriadele, voluptatea arestărilor preventive fără temeinicie legală… Un germen de demenṭă a distrugerii prin fracturarea fibrei morale a celui presupus inamic există ṣi în noi. Nu a apucat să de dezvolte prea mult, să atingă forme monstruoase, deoarece humusul sufletesc al naṭiei are deficit de bestialitate; a fost hărăzit de natură mai degrabă pentru cultivarea mămăligoaselor.
 În ultimii ani însă, un politician – brută, aruncat de sila mării direct pe insula noastră bucolică, a ṣtiut cu satanică eficienṭă să stimuleze secreṭia populară de ură ṣi intoleranṭă. Minciună, învrăjbire, inechitate, împinse la limita suportabilului ṣi, mai ales, ruinarea speranṭei că ceva se mai poate indrepta, i-au exasperat pe mulṭi români, obligându-i să se gândească la soluṭii extreme. Unii s-au orientat spre variante implozive, răspunzând sistemului ticăloṣit prin emigrare, claustrare sau sinucidere, alṭii au ales să experimenteze replici explozive.
Cum să te aperi de forfecarea rezultată din lunecarea salariilor ṣi pensiilor tăiate peste devalizarea bugetului naṭional prin hoṭiile uriaṣe de la ANRP?
Cărei jusṭiṭii să-i încredinṭezi nedreptăṭile care te sufocă, atunci când justiṭia oficială protejează pe faṭă hoṭul suprem ṣi famiglia lui nesăṭioasă?
În ce democraṭie să mai crezi, când multele milioane de voturi ale exasperării tale sunt aruncate la gunoi dintr-un condei, cu sprijinul chiar al exponenṭilor de vitrină ai acestei democraṭii?
Ṣi atunci nu-ṭi rămân decât soluṭiile pe cont propriu. Să te izolezi până la limita asocialului, să te imunizezi la răul din jur sau, în extremis, să o dai pe haiducie. Să încerci a-ṭi face dreptate singur, după posibilităṭi ṣi cât te duce capul.
Eu n-aṣ lua în derâdere cazul adolescentului din Craiova autodeclarat adept ISIS. Ṣtiu, „jihadistul Luigi” sună mai degrabă a titlu de canṭonetă napolitană decât a ameninṭare teroristă de nivel 3. Cu toate acestea, oltenaṣul ăsta spălăcit, cu obrazul încă neatins de lama de ras, a făcut niṣte paṣi incredibili în direcṭia unei alienări fără întoarcere: s-a convertit la islamism, ṣi-a luat nume de arab (Omar al-Faruq), a învăṭat limba arabă suficient cât să posteze în ea, pe blogul „Gazda islamică”, mesaje encomiastice la adresa lui Allah ṣi, apoteotic, s-a lepădat de tatăl său natural pentru a se pune, cu trup ṣi suflet, în slujba Coranului.
Povestea minorului Luigi, devenită publică în urma anchetei DIICOT, cred că permite developarea unui mecanism: în ce fel ṣi din ce motive atât de mulṭi tineri creṣtini, din disoluta Europă, pot fi atraṣi spre barbarie ṣi autodistrugere. Se întâmplă din decepṭie, din lehamite, din mersul strâmb al lucrurilor, din descoperirea ineficienṭei de nesuportat a doctrinelor care ne conduc, a slujbaṣilor care le aplică.
Unii, puṭini, urcă fraudulos ṣi galopant; pe umerii altora, din ce în ce mai mulṭi, ce se târăsc tot mai anevoie, storṣi ca vitele de povară.
Iar totul se petrece sub oblăduirea statului. Forṭoṣii îṣi construiesc legi protectoare care să-i apere de slăbănogii metamorfozaṭi în râme.
Religia creṣtină a transformat binele, milostenia, alinarea suferinṭei aproapelui în ceva pur declarativ. Mor arṣi, ca pe rug, tinerii de la Colectiv iar Patriarhul rămâne rece ṣi ne predică, mânios, despre satanism. Se sinucid adolescenṭii, în serie, la Casa de Copii iar biserica ortodoxă nici măcar nu tresare cu vreo declaraṭie de compasiune. Să ne mai întrebăm atunci de ce unii dintre cei încă vii încep să privească spre Coran? De ce se convertesc la islamism?
Justiṭia democrată se împăunează cu virtuṭi nemeritate. Ne amăgeṣte c-ar fi independentă, echitabilă, oarbă, pe când noi o vedem părtinitoare, slugarnică, jonglând cu dubla măsură. Când Traian Băsescu e liber ṣi Gheorghe Mencinicopschi în arest, nu-ṭi vine să comuṭi pe auto-dreptate?
Auto – dreptatea, însă, ar trebui să declanṣeze un cod roṣu, de alertă maximă!
Căci sună a anarhie. A violenṭă. A disoluṭie. A suflu terorist!
Ce zic prorocii neamului despre recurgerea la auto-dreptate? Nu cumva că ar trebui evitată mai degrabă decât provocată?
Nu de alta dar atunci când nu vezi limanul, moartea poate deveni ea însăṣi un liman.

Ṣi pentru tine dar ṣi pentru cei din jur. 

Sursa: Contele de Saint Germain