Când m-am lăsat de fumat, în urmă cu vreo 12 ani, am făcut-o brusc. Eram la cafea. Fumam cu băieții. Și, din nimic (deși nimic nu e nimic în viață), m-am uitat lung la țigară, fumată cam jumătate. Și i-am zis (de fapt, mi-am zis mie) ”ia mai du-te-n mrții tăi..” Și de atunci nu am mai tras nici măcar un fum.
Aseară, ca din nimic (dar nimic nu e nimic în viață), m-am uitat la halba de bere băută cam jumătate. Și i-am zis (de fapt, mi-am zis mie) ”gata, drăguță, am avut o relație minunată, dar gata, s-a terminat”. Și așa începe un nou capitol din viața mea. La care m-am apucat să scriu deja. Inclusiv cu scrijelitura asta.
Pare că din nimic mi s-au întâmplat amândouă. Doar că - știi deja ce vreau să zic - nimic nu e nimic în viață. În cazul fumatului, cam un an și jumătate mi-am tot șoptit singur în barbă că ar fi bine să mă pregătesc să renunț. Un an și jumătate de pregătire mentală. Cam atât a durat bruscul ăla. Ăla din nimic.
În cazul berii, a fost mai greu. Cred că de aproape 3 ani mă pregătesc să vină acest moment. Fără să îl programez cu adevărat. Dar știind că o să vină. Cândva. Când ceva din mine, nici eu nu știu ce, o să îi spună berii (de fapt, o să îmi spună, fără ca eu să aud cu adevărat) că a sosit momentul.
În una din serile trecute s-a întâmplat acel moment. Din nimic. Deși nimic nu e nimic în viață. Mă uitam la seria despre Aaron Rodgers de pe Netflix. Proaspăt apărută. Îți recomand să te uiți. Chiar dacă nu ai nicio treabă cu fotbalul american (el e un fel de Ronaldo în sportul ăsta). Pentru că este despre un om prăjit grav de părinți și de mediul în care a crescut. Și care, ajuns la celebritate (cred că 99% din americani știu cine este Rodgers), a început să-și pună probleme, suferind. Și să sufere, punându-și probleme.
O fi contat și asta. Că am ales din nimic (deși nimic nu e nimic în viață, da?) să mă uit la filmul ăla. Cum a contat și pregătirea mentală pe care am o tot fac de vreo 3 ani. Timp în care inclusiv am avut o perioadă de 2 luni de zero alcool. Pe care am încheiat-o cu un zâmbet resemnat pe față (și un pic, colea, pe suflet). Pentru că așa mi-am adus aminte ce înseamnă și cât de bună este viața fără butelcuțe, clondirașe și hălbuțe.
A sosit acel moment, carevasăzică. Când agăț în cui ghetele beristice. Când duc la reciclat jambierele alcoolistice. Iar tricourile de joc în diverse grade, în diverse campionate și pe felurite meridianem, le-am pus la loc de cinste în muzeul personal al greșelilor făcute în viață ca să am din ce învăța.
Asta nu înseamnă că nu o să mă mai dedau la ceea ce am iubit toată viață. Că a fost iubire. Garantat. Doar că o să mă rezum la a degusta. Din când în când. Rar. Beri noi, de regulă. De curiozitate. Și de dragul lui ”ce fecior am fost odată”. Și, uneori, aproape cu religiozitate lichidă, să mai beau câte un păhărel din ceea ce ani de zile au fost berile mele de top preferate.
Și, poate, într-un soi de Proust după o lună în Vitangeles, să am și eu nu madlenele mele, ci madberile mele. Care să mă trimită, ca un nechezat de cal târât de căpăstru spre grajd care face mișto de soare că apune, într-o tinerețe nu apusă, dar pusă pe televizorul vieții mele. Acolo, lângă peștele de sticlă. Care la mine are formă de halbă, știi cum zic.
Așa că, dacă te bate gândul și pe tine să faci ce am făcut eu, să pui ghetele lichide în cui, să știi că am făcut un fel de grup de suport (suntem deja 12 oameni acolo!). Că am văzut niște modele de astea. Care funcționeză excelent. Așa că vorbim. Doar dă-mi un semn.
Aia zic :).
