Volumul de poezii ,,Obsesia deşertului” al eruditei poete Valentina Becart, păstrează încă mirosul de carte proaspătă, abia ieşită de sub ,,teascurile tiparniţei”. Sintagma, segmentul lingvistic ,,obsesia deşertului”, cu toată simbolistica, cu toate subliminalele conotaţii semasiologice, mă duce pentru o clipă la Eclesiast: ,,Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciunui”. Mă duce, am zis, dar poeta iese din sine, şi prin mijlocirea eului liric, crează o poezie ontică, nedetaşându-se de zoroastrism, în ecuaţia unei antropologii filozofice, dar şi sociale şi culturale, descinzând, parcă, din romanticii germani care au făcut, nu înaintea altora, din poezie, - existenţialitate, într-o logică a firescului firii, ori într-o altă ordine ,,mai” nefirească – în accepţiunea unui fiasco divin, să mai repare, să mai cârpească ce se mai poate a toate acelor ieşite din Cuvânt, care nu prea mai merg ,,ca la carte”, acum.
Poeta dă o notă metafizică unora dintre poemele sale, aşa cum au făcut-o odinioară: Eminescu, Nerval, Hölderlin, Rimbaud, Novalis ş.a. întru transcenderea într-o altă dimensiune, cu legi pe care nu le stăpânim încă, poate energetică, conservată într-o veşnicie prolixă şi plictisitoare de prea ,,multă veşnicie”. De parcă poeta ar visa un vis din care nu ai vrea să te trezeşti, ,,Romanticii au ştiut că visul nu e fecund decât dacă prin el insul ar putea deveni mai profund şi s-ar întoarce de acolo în viaţa conştientă; dar la o viaţă conştientă transfigurată de acum încolo, văzută cu alţi ochi”.(A.Béguin).
Pentru a nu ne mai lăsa întru dezlegarea ,,enigmelor Sfinxului, poeta ne scoate din labirinturile numai cu intrare, luminându-ne nedumerirea: ,,deşertul e un vampir (nelegiuit)” – cam lugubru, antropofagic, imagine prometeică în înlănţuirea de stâncă.
,,…atât a mai rămas într-un deşert de gânduri/…prin această întindere liniştită, pustie/şi primejdiaosă/se mai rotesc vulturii din când în când…/” , iar ,,privirile se lovesc de lumina aspră,/apăsătoare/îmi stăpânesc lacrima ce mi-ar smulge/un ultim strigăt” (Din jurnalul unei zile - scriu cu fire de praf - ).
,,Pe talerul zilei”, ,,pe talerul nopţii”, poeta, cuprinsă de angoase, ni se destăinuie: ,,Noaptea hienelor mă ajunsese/din urmă/şi era în plină zi/fântânile îşi ofereau apele adâncului/în cupe răsfrânte/invitându-mă să beau/…dar n-auzeam decât un hohot” ca apoi să-şi devoaleze sinistrul: ,,Deşertul şi pustiul din mine/unelteau/acuzându-mă le laşitate…” (În braţele absurdului).
Dar zvonul de apocalipsă stă suspendat în eter ca o sabie a lui Damolxe: ,, cerul a coborât mult prea jos/ca o ameninţare/ - sugerând, prevestind un timp, timpul acela, implacabil, inexorabil, pe care ştiinţa ori Marele, ori nu-l poate opri, ori nu-l vrea oprit, iar jocul perpetuu al stereotipiilor să nu fie oprit, ca o blasfemie.
Ne întrebăm din ce în ce mai puţin retoric, şi mai mult imperativ: de ce?.. de ce?... nu într-un absurd kafkian, ci într-un absurd universal pe care nu-l vom putea tăia ca pe un nod gordian. ,,Am început să alerg la întâmplare/şi să plâng/prea mult soare/într-o inimă/cuprinsă de spaimă şi-ndoială”…,,dar nu vedeam decât hienele/adulmecând renunţarea” Şi… de parcă am trage linie, după ce am adunat, după ce am scăzut, după ce am înmulţit şi împărţit, ne-a dat rezultatul: ,,Lângă steagul răvăşit/al înfrângerii/zăcea o inimă - /ce-şi abandonase/firul de sânge/şi nisip/şi-ndoiala…/ în braţele absurdului/necuprinsului…” Iar noi, orbecăind, tot căutând, un adevăr al celor ce sunt şi pe care le vedem, şi al celor ce sunt şi pe care nu le vedem, măcar un adevăr cât să pricepem cine suntem şi ai cui?
Fără infatuarea şi împertinanţa de a afla, musai, adevărul Absolut pe care nu-l vom afla vreodată, în viaţa asta, în alte vieţi, nici chiar în viaţa aceea de Dincolo, unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin, cum ne povăţuieşte sacerdodu.
,,Obsesia deşertului” – volum, de iure şi de facto, de substanţă filozofică, îşi are sorgintea în marile înrebări ale poetei asupra universalităţii, nemărginirii de la minus la plus infinit, asupra existenţialităţii, cuprinzând da capo al fine, poeme-eseu în care puterea verbului dă întregului volum, înălţare axiologică. Respectând cu rigoare calităţile stilui, - aş zice chiar - , ale stilului elevat, pertinenţa folosirii tropilor şi sintaxei poetice, dă volumului o notă particulară, dacă ar fi să-l invoc pe naturalistul, matematicianul, cosmologul şi autorul enciclopedic, francez, - Georges-Louis Leclerc, Comte de Buffon (1707-1788) care afirma: ,,Le style est l’homme meme”(Stilul este omul însuşi). Poeta Valentina Becart şi-a consacrat un stil propriu, inconfundabil.
În faţa atâtor vicisitudini, poeta nu este o învinsă, ci o luptătoare de pe linia întâi, o biruitoare, câştigând, nu lupta, ci războiul.
Deschizând cartea, citeşti cu acea exultanţă şi pasiune pe care ai vrea să fie mereu prezentă în inima şi sufletul tău, cititorule!
Profesor Vasile POPOVICI
Mascaradă